În ultima zi a lui Făurar, în vecinătatea imediată a Prutului, undeva în dreptul localităţii Brăneşti, am avut privilegiul de a-mi bucura ochii cu întinderile de ape revărsate peste pletele mereu verzi ale sălciilor aplecate spre sursa primordială de viaţă. Pe acolo, hălăduind în preajma digului ce însoţeşte şerpuit râul ce desparte cele două lumi, ce bat cu inimi de români, am avut însă parte şi de surprize neplăcute.
Acum, în prag de primăvară, când Prutul are încă puteri de ape, te amăgeşti cumva cu înşelătoarea părere că natura îşi intră în drepturile ei, mai ales într-o zonă - chipurile protejată - denumită pompos „Lunca de Jos a Prutului Inferior”.
E doar o iluzie, pentru că, dincoace de dig, impactul antropic (acţiunea omului) este ucigător. Agricultura, agricultura vremelnicilor deţinători de teren în zonă, se face într-un stil barbar.
Cum să-i zici altfel când zenitul învăpăiat de soarele amurgului era la concurenţă cu flăcările lacome ce înghiţeau, la doi paşi de Prut, ultimele urme de vegetaţie rămase de pe urma plugurilor. Canalele de irigaţii, de fapt, nişte nevolnice şanţuri, trebuiau curăţate la centimetru de lăcomia agricultorilor.
Cine le-a dat voie să ardă iarba, stuful, pipirigul, papura, ultimul refugiu al micilor vieţuitoare cu păr şi pene? Nimeni. În „Ţara lui Papură Vodă” fiecare face cum îl taie capul şi interesele.
În zadar spun specialiştii agronomi că arderea vegetaţiei secătuieşte solul, îi distruge stratul fertil de la suprafaţă. Ecologiştii îşi bat gura de pomană pe la cine ştie ce întruniri ştiinţifice la temă, prin cine ştie ce săli de conferinţe de la oraş, numai acolo, pe teren, nu ajunge nimeni.
Nu ajung niciodată, cum am mai spus-o, nici cei care, chipurile, se ocupă toată ziua şi pe bani grei de la buget sau din finanţări europene, cu mediul.
Nu i-am văzut niciodată – şi vă asigur că umblu destul de des pe câmpurile pârjolite de secetă, dar şi de văpăile focurilor puse de hrăpăreţii agricultori ai mileniului trei – pe teren pentru a constata măcar o situaţie de fapt, darămite să mai aplice acele faimoase amenzi cu care se laudă la cine ştie ce întrunire de bilanţ.
Nu, singura raţiune a tuturor celor implicaţi în accelerarea dezastrului ecologic al unei zone devenită aridă tot graţie ucigătorului impact antropic de care am vorbit e… „după noi, potopul!”.
În fine, aşteptăm, timizi, vreo reacţie din partea celor ce se-mpăunează cu funcţii şi atribuţii pe care le au, dar pe care nu şi le onorează nicicum.
Oricum noi vom aduce alte şi alte dovezi ale întunericului ecologic pe care-l cultivă toţi acei „cultivatori” care ar avea cu totul şi cu totul alte obligaţii.
