Am contactat-o pe avocata Paula Iacob pentru a stabili o întâlnire în vederea realizării unui interviu. Cu amabilitatea care o caracterizează, avocata ne-a invitat, chiar a doua zi, la ea acasă, în biroul de lucru, plin de acte, cărţi şi dosare, dovada unei vieţi de muncă. Deşi am promis că nu îi vom răpi mai mult de 30 de minute, discuţia s-a lungit mai mult de o oră. Din lecţia de viaţă şi de drept pe care ne-a oferit-o cea mai cunoscută avocată a României, redăm doar o parte, spaţiul fiind prea mic pentru a cuprinde întreaga discuţie.
- Avocatura necesită foarte mult curaj. Nu este greu pentru o femeie să practice această meserie?
- Da, dacă vrei să faci cu adevărat avocatură. Dacă nu te opreşti la suprafaţa lucrurilor. Dacă nu te mulţumeşti cu faptul că ai un dosar de pensie alimentară, un divorţ şi o viaţă liniştită, este o carieră care necesită curaj, prudenţă şi un strop de înţelepciune. Chiar şi la tinereţe avocatul trebuie să dea dovadă de înţelepciune în tot ceea ce face, pentru că nu este vorba doar despre cariera lui, ci şi despre viaţa oamenilor pe care îi apără. Responsabilitatea este foarte mare. Procuror aş fi putut fi, mi-ar fi fost uşor să acuz. Recunosc însă că nu aş fi putut fi judecător, să iau eu decizia finală. Este prea mare posibilitatea să se strecoare o greşeală într-o decizie şi nu aş mai fi ştiut ce-i somnul. Eu, ca avocat, mă consult cu colegii mei, fie ei mai tineri sau nu, pentru că nu vreau să iau singură decizia finală. Mereu spun că românul nu a fost prost când a spus că „unde-i unul nu-i putere”. Când gândesc şi decid mai mulţi este mai bine pentru că doar aşa poţi să eviţi suferinţa omului care şi-a pus încrederea în tine.
- V-aţi început cariera pe vremea comunismului. Comparativ, cum este sistemul juridic de astăzi?
- Dacă cineva mi-ar fi spus că am să regret unele părţi din sistemul juridic comunist l-aş fi strâns de gât, cum se stoarce o rufă. Am văzut şi situaţii oribile în procesele mele din oficiu din vremea aceea. Cele mai multe se întâmplau la Tribunalul Militar. Dar, pe vremea aceea, judecătorul respecta mai mult avocatul, respecta regula, cartea. Litera legii nu era atât de îngrozitoare decât în procesele de la Tribunalul Militar, în procesele politice în general. Dar, în procesele obişnuite, precum furtul, delapidarea, infracţiuni care există şi astăzi, regula curată de drept era mult mai mult respectată. Astăzi se întâmplă ca foarte mulţi judecători să se simtă stăpâni absoluţi ai omului, ai avocatului, ai dosarului. Nu contează nimic, decât poziţia lor de judecător. Nu se poate aşa ceva. Judecătorul trebuie să fie cel mai fidel şi cel mai supus literei legii, pentru că, repet, în mâna lui este dreptatea. Ideea de libertate, de adevăr, de obţinere a unei soluţii drepte şi curate piere dacă omul nu are încredere în judecător, din cauza comportamentului greşit sau a unor erori pe care le săvârşeşte acesta. Au venit multe dispoziţii bune după comunism. Dar sunt mult prea multe legi noi. Eu, de exemplu, nu aş fi mers pe totala schimbare a Codului civil. Ne-am descurcat foarte bine cu vechiul cod, care, din punctul meu de vedere, trebuia doar completat. Mi-aş dori pedepse mai mici în penal, aş dori în civil posibilităţi mai ample pentru părintele care creşte un copil de a-l urmări pe cel care datorează pensie. Sunt multe care se pot face, dar, vă repet, timpul ne va arăta ce şi cum putem modifica pentru sistemul nostru legislativ. Legea e frumoasă, legea e dreaptă, în general, dar modul în care noi oamenii o interpretăm este uneori greşit şi influenţat fie de gândirea noastră politică, fie de fenomenul economic şi social în mijlocul căruia trăim.
- Să înţelegem că se face carieră în virtutea inerţiei?
- Acum nu mai este vorba despre cariera pe care o faci, aşa cum era pe timpuri. Acum important este să fii la un post la care salariul este mai mare. Nu mai contează calitatea, ci cât se câştigă. Inginerul nu merge pe şantierul pe care poate face cea mai frumoasă lucrare, ci acolo unde este mai bine plătit, avocatul se bagă în toate prostiile doar pentru a câştiga bani. Am văzut oameni care vin cu nişte idei fantastice, oameni pentru care nu contează urmarea sau că nu se poate câştiga un proces cu ideile pe care le au. Îmi spun „lasă că ştim noi”. Am avut surpriza să văd câştigate procese pe care eu, dacă aş fi fost judecător, le-aş fi respins de la primul termen. Domnia buzunarului mi se pare o domnie teribil de urâtă şi nedreaptă, dar, din păcate, stăpâneşte societatea de azi. Mi-aş dori ca societatea noastră să fie iar stăpânită de ideea unei cariere, de ideea unui viitor frumos, de ideea existenţei unor copii inteligenţi, bine pregătiţi pentru viaţă, pentru a deveni cineva. Şi eu am fost tânără. Şi eu eram fericită că aveam picioare frumoase, dar ideea principală a vieţii mele nu a fost să îmi arăt picioarele. Ideea vieţii mele a fost să realizez ceva. Nu pot să nu-i mulţumesc acestei profesii, care mi-a dat posibilitatea de a obţine de la viaţă foarte mult din ceea ce mi-am dorit.
- Când aţi renunţat la medicină şi aţi ales această profesie v-aţi gândit că veţi ajunge cea mai cunoscută avocată din România?
- Am ajuns avocat pentru că tatăl meu mi-a spus la un moment dat că şi-ar dori ca fiica lui să ajungă studentă la 15 ani, ca Iulia Haşdeu. Nu am reuşit la 15, ci la 16 ani, când am luat la facultate la Paris. Recunosc că personajul din „Viaţa Iuliei” mi-a influenţat viaţa. Că am ajuns cea mai cunoscută a fost un rod al întâmplării. Este de fapt o răsplată pe care mi-a dat-o faptul că nu sunt rea. Am avut şansa de a avea curajul să-l apăr pe Nicu Ceauşescu. Aceasta mi-a atras întâi antipatia unora, apoi cea mai frumoasă felicitare, care a venit de la un fost deţinut politic. Îmi amintesc cum Corneliu Coposu, care ar fi trebuit să îmi spună să nu-l apăr pe Nicu, să nu mă lupt să-i demonstrez nevinovăţia în legătură cu acel genocid, care a fost inventat pe loc, nu se ştie de ce jurişti, mi-a spus că nu copilul Ceauşescu a făcut rău acestei ţări, nu el a omorât oameni la Canal, la Jilava şi Aiud. Atunci am înţeles foarte multe. După ce, la rugămintea unei colege, care era căsătorită cu nepotul doamnei Ceauşescu, am stat de vorbă cu Nicu, mi-am dat seama că este departe de a fi un om rău şi vreau să vă spun că de câte ori vorbesc de el am o lacrimă în colţul ochiului pentru că nu trebuia să moară atât de tânăr. Aşa am devenit cunoscută. Trebuie să rămân recunoscătoare amintirii lui. De aceea mă duc de fiecare dată când pot să îi aprind o lumânare, îi fac şi creştineşte o colivă pentru că îmi amintesc cât era de fericit când i-am dus la închisoare şi în spital un brad de Crăciun. Viaţa şi faptul că am fost atunci bună cu Nicu Ceauşescu m-a făcut să devin cunoscută şi să am în jurul meu această prezenţă a oamenilor.
- Aţi adus în discuţie fabricarea dosarelor penale. Credeţi că toate dosarele politicienilor sunt pe probe sau sunt făcute doar de ochii lumii?
- Eu cred că, în general, dosarele acestea sunt justificate. Numai sancţiunile, în opinia mea, nu sunt întotdeauna justificate. De exemplu, nu voi fi niciodată de acord, fără a avea o simpatie sau o apropiere personală faţă de Adrian Năstase, cu condamnarea cu executare a unui intelectual mare, care a ocupat un loc important în politica românească şi în viaţa noastră ca stat. O asemenea executare nu o impunea absolut nimic. De ce să loveşti în atâţia oameni? Eu nu sunt de acord cu pedepsele cu executare. Cu executare doar în cazurile în care ne aflăm în faţa unor canalii, faţă de care judecătorul are convingerea că nu se pot îndrepta fără închisoare. Or, pentru Adrian Năstase, ruşinea procesului pe care l-a trăit era suficientă. Nu trebuia să mai treacă prin această executare, care a fost în detrimentul tuturor acelora care au doctorate făcute cu el, care i-au fost studenţi. De fapt în toţi aceştia s-a lovit prin sentinţa care s-a pronunţat.
- A fost această decizie o bilă neagră pentru justiţia românească în faţa Europei?
- Fără îndoială. La toate congresele la care am fost în străinătate nimeni nu a privit cu ochi buni. Nicăieri nu s-a vorbit frumos nici despre procesul soţilor Ceauşescu, nici despre arestarea copiilor lui şi nici despre aceste procese cu caracter, să zicem, semipolitic.
- Scandalul din CSM cu demiterea celor doi magistraţi poate fi trecut tot la bile negre?
- Dacă au existat motive care să facă necesară plecarea celor doi din CSM, se putea face mult mai frumos, fără acest scandal, care, din păcate, loveşte în ideea de justiţie. Judecătorul trebuie să aibă în jurul lui o aură. Omul, când intră în sala de judecată, trebuie să-l privească cu respect, dar cu respect total. Or, când el ştie ce s-a întâmplat la CSM, priveşte cu alţi ochi judecătorul. Spun că este o popularizare a neînţelegerilor apărute în mod nefiresc în această lume care ar trebuie să fie o lume ideală, nu una lovită de toate tarele pe care le are omul de rând. Nu sunt de acord, cum nu sunt de acord nici cu faptul că în mass-media apar lovituri date ideii de credinţă. Iertaţi-mă. Când aveam o credinţă, copilul ştia de mic că nu are voie să fure, că nu are voie să fie rău, că nu are voie să lovească. Pe vremea când eram eu elevă, nu am auzit vreodată de o bătaie într-o şcoală. Să nu mai vorbim de droguri şi altele. Această violenţă întâlnită în şcoli se datorează, în mare parte, lipsei de credinţă. Şi atunci, dacă printre preoţi există oameni care mai greşesc, la fel ca şi la magistraţi, eu nu aş face caz din asta. Pentru că ideea de religie, ca şi ideea de justiţie, trebuie să rămână curată.
- Se implică politicul în justiţie?
- Nu ştiu dacă se implică direct. Adică dacă vine primul ministru şi îi spune judecătorului ce pedepse să aplice. Dar judecătorul ştie în mintea lui ce i-ar plăcea politicului de care poate depinde mâine venirea lui ca secretar de stat sau ca ministru de justiţie. Şi atunci, judecătorul, poate chiar involuntar, merge pe ceea ce place în politică. Aceasta este o mare greşeală, pentru că justiţia este una, politica este alta. În general, sistemul nostru politic este deficitar. Ceea ce ştiu eu din istoria vieţii politice este că oamenii bogaţi au început să facă politică şi au investit bani în politică. Astăzi oamenii fac politică pentru a deveni bogaţi şi asta este teribil de urât.
Cine este Paula Iacob
Paula Iacob este avocat în cadrul Baroului Bucureşti din 31 decembrie 1954. În aproape 60 de ani de avocatură, Paula Iacob şi-a pus amprenta pe multe dosare, dar lasă în urmă şi două asociaţii cu care se mândreşte întreaga ţară. A reuşit să organizeze Federaţia Română a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor UNESCO, al cărei preşedinte fondator este, dar şi Asociaţia Femeilor de Carieră Juridică, pe care o conduce şi astăzi.
"În viaţă nu obţii nimic dacă eşti bleg"
Celebra avocată Paula Iacob şi-a petrecut copilăria într-un internat, departe de familie şi de dragostea celor dragi. Asta a ajutat-o pe avocată să se apropie de oameni şi să înţeleagă că doar prin muncă poate reuşi. „De teamă că voi fi un copil prea răzgâiat, părinţii mei au hotărât să mă dea, încă de la vârsta de şase ani, la... internat! La Pitar Moş. Era o şcoală de fete severă, condusă de călugăriţe catolice, din Ordinul Mary Ward. Şcoala avea specific de limba germană şi franceză. Decizia lor m-a speriat. Urma să ajung într-o lume total străină mie, fără copiii cu care mă jucam, fără prietenii părinţilor mei, care ne umpleau foarte des casa. Acum, după atâţia ani, îi sunt însă recunoscătoare tatălui meu pentru că "m-a dat la maici". Acolo am învăţat limbi străine, acolo am învăţat să cânt la pian, acolo am luat lecţii de modestie, de bună purtare, de bun simţ... Să ştiţi că această stricteţe a lor, această disciplina "germană", în care am fost educată, mi-a făcut mult bine. Încă de atunci am înţeles că trebuie să respecţi nişte reguli - chiar dacă pe moment nu-ţi convine".
Educaţia este cea mai importantă
"Perioada de internat m-a ajutat şi m-a învăţat să nu mai fiu timidă. În internat, însă, mi-am format obiceiul de a lucra şi de a face ceva în plus faţă de programul şcolar. Pe mine internatul m-a ajutat foarte mult. De aceea sunt foarte fermă atunci când vorbesc despre educaţie. Pe mine m-a transformat dintr-un copil răsfăţat, care aştepta să i se servească totul pe tavă, într-un copil muncitor. Acolo am învăţat şi că trebuie să lucrez şi că trebuie să mă zbat pentru a obţine ceva. Am învăţat că nu obţii nimic dacă eşti bleg”, îşi aminteşte avocata.
Cea mai mare bucurie a vieţii
Tot de perioada petrecută la internat se leagă şi dragostea pentru oameni. „În internat, eu eram prima la dat sfaturi. De fiecare dată când cineva avea nevoie de un sfat, eu eram prezentă. Le mulţumesc părinţilor mei că mi-au dat această fire. Pentru mine a fost mereu foarte importantă apropierea de cei de lângă mine. Cele mai mari bucurii în viaţă le-am avut atunci când oamenii cu care am intrat în relaţii au avut, la rândul lor, bucurii, victorii. Iar dacă am fost şi eu lângă ei în acele momente, pentru mine a fost fericirea în plus pe care mi-a dat-o viaţa”, conchide Paula Iacob.
Pasiuni
Motociclismul şi gazetăria i-au marcat tinereţea
Puţini ştiu că Paula Iacob este pasionată, încă de la 15 ani, de motociclism şi automobilism. Avocata povesteşte cu drag despre tinereţe şi despre pasiunea ei legată de sport. „La 14 ani, mergeam la curse de motociclism, ca spectator. Aici am auzit că se face un curs de arbitri de motociclism şi automobilism şi m-am înscris la acel curs. Pot să mă laud că fac parte din prima generaţie de arbitri de motociclism şi automobilism din ţară. Au avut un rol important şi prietenii din cartier, de la care am învăţat foarte multe. Pasiunea pentru motociclism a fost finalizată cu prima cursă la care am participat. Mai am şi acum ziarele din vremea aceea. Părinţii mei nu ştiau ce fac. Am fost lăudată că m-am prezentat foarte bine la antrenamente, dar, înainte de concurs, a venit cineva şi mi-a spus că a aflat mama ceea ce fac. Şi cum mama era persoana forte în familie, şi de care, recunosc, mi-a fost întotdeauna teamă, în a doua curbă mi s-a părut că o văd în public. Am preferat să ies din cursă, pe terenul viran de lângă pistă, decât să îmi dea mama o palmă. Apoi, după un consiliu de familie, am promis că nu voi mai participa. Am reînceput o activitate de acelaşi gen când, căsătorita fiind şi mamă de copil de cinci ani, am participat la o cursă de autoturisme. Am concurat cu doamna Simina Bezincescu, consilier regal. Aşa am terminat cu cariera mea de acest gen. Dar recunosc că sportul de curaj mi-a plăcut. Şi recunosc că tot ceea ce a necesitat un pic de curaj am făcut”, povesteşte Paula Iacob.Pasiunea pentru sport a purtat-o şi pe aripile gazetăriei, primul său salariu fiind cel de jurnalist la un ziar sportiv.
