eu nu ţi-am adus apă vie/ izvoarele mele sunt moarte şi nici o scânteie înaltă/ să vezi ce lumină mai arde în ochii aceleia care/ a râs şi a plâns pentru tine cu preţul dispreţului dinspre/ blestemele tale senine cu preţul uitării în cele/ mai mici şi mai negre firide din tot ce mai este-amintire/ la geamul ce nu se deschide eu nu ţi-am adus desfătare/ cuvintele mele sunt sparte îmi umblă gheţarii prin sânge/ să afle titanice moarte să plângă epave umplute/ cu suflete ...

Şi uite aşa-i desenez pe rotula stângă: "În inima pădurii de salcâmi/ stătea cu fruntea pe genunchi/ ca o eternă aşteptare"//...Şi uite aşa-i desenez pe rotula dreaptă: "Am să mă duc la tine tocmai atunci/ să înţeleg şi eu ce înseamnă/ şi cât de frumoasă e noaptea picioarelor lungi"//...Şi uite aşa-i desenez pe gleznele-i şi pe pulpele-i para/fine: "Vine Marele Somn! vrei şi tu să te culci?/ vrei şi tu să adormi lângă sufletul meu?/ să visezi cum că eşti drept ...

Mă uit în urmă şi mă văd/ pe Dealul Zimbrului...atuncea, când învăţam ce-nseamnă „sunt”,/ ce este şi ce face Crucea, ce-nseamnă vacă, şcoală, vis,/ Credinţă şi Deşertăciune... şi ce se spune despre Gând.../ şi despre Suflet ce se spune... când învăţam să mă declin,/ să mă conjug la drumul Mare şi să alerg pe drumul Mic/ dintre Apune şi Răsare! Şi învăţam ce-nseamnă Drag/ şi Dor...şi că „memento mori”-i acum stăpân pe Soarta mea/ şi pe ruinel ...

Urmează picioarele. Ce să-i scriu pe picioare? Ce să-i scriu pe tricepsul şi pe bicepsul femural? Ce să-i scriu pe gleznă? Şi sunt şi foarte lungi aceste picioare de scris! Şi, dacă am numai versuri lungi, cum le scriu? Trebuie să merg în jurul picioarelor (ei) şi să le şi scriu...nu? La cât de mult am să scriu, cred c-o să mă învârtesc până când...! Şi grozav mi-i teamă de forţa centrifugă! Dacă scap din gravitaţia-i seducătoare şi mă pierd în departe de ea? Or ...

eu românesc, tu româneşti, el-ea româneşte noi românim, voi româniţi, ei-ele românesc   ceilalţi – cât nu-s luaţi la trei-păzeşte şi cât nu mă apuc să-i cotonogesc –  să-şi ia catrafusele şi să plece-n crucea mamei lor, dincolo de pământesc şi dincolo de ceresc, fiindcă nici unul nu-i corespunzător acestui loc (şi timp şi mod) pentru a cărui curăţie am murit şi încă mai mor în fiecare zi şi în fiecare noapte, cu gândul şi cu sufletul şi cu imagina� ...

Plânge femeia de scris. Lacrimile-i şiroiesc peste "Dincolo e ape", dar nu pot şterge cuvintele. Dimpotrivă, le botează. Le sanctifică. Le purifică. Le toarnă eternitate peste silabe. Le bate-n cuie pe crucea Iubirii. Le scoate-n ochii Deşertăciunii din totdeauna. Le aduce-n ochii celor care ştiu şi cred că nimic nu se poate fără Ană. Nu?...Nu-mi spune să le citesc, dar nu pot înfrunta, nu pot respinge dorinţa de a-(i) citi/reciti cest poem pe faţă, de la gât în jos. Cuvin ...

(!) mărturisesc: nu are rost să mai aştept când veşnicia stă cu mâinile pe piept ş-ascultă cântul cel de dus/ acolo, jos...acolo, sus... unde nu-i nimeni prost, urât, frumos, deştept (!) (!) n-am mai văzut de mult atâţi nemuritori înlăcrămaţi...şi doar de mii şi mii de ori am tot murit ş-am tot plecat/ (ne)hotărât, (ne)vinovat... şi m-am întors şi am trăit adeseori (!) (!) am fost cicoare, mierlă, piatră, lup şi tei, verb şi adverb şi aoleu şi alelei... ş-am fo ...

Sigur că da...să continui pe verso, la vale, la vale, pe şira spinării, până la capăt, până la capăt... nu, nu, nu...nu se poate, această femeie de scris nu are capăt...dacă ar avea, şi rochia-i ar avea sfârşit...şi nu aş putea nicicând să mă mai laud că alcătuirea asta din carne şi oase şi suflare este lungă şi înaltă cât nesfârşitul scrisului meu! Nu?...Da...uite, acum, când stă cu faţa la damasc, poeziile mele sunt lungi!...şi, când va să meargă prin lum ...

(!) acolo, în satul cu greieri desculţi/ prin boabe de rouă, îs ochii curaţi ca izvorul cel vechi/ sub luna cea nouă (!) (!) acolo, în satul cu ghiers nemurit/ în pomi şi-n cătină, fântânile toate au păsări de cuib/ sub luna cea plină (!) (!) acolo, în satul cu fluturi stăpâni/ pe vară şi toamnă, s-aude un somn şi un vis năruit,/ şi gândul mă-ndeamnă să plec şi s-ajung înainte de-a fi/ târziu peste-aceste poghiazuri sacrate-n voiri de ţărani/ cu lacrimi celest ...

Şi zice să continui. Zice s-o scriu mai departe, la fel de corect şi frumos. Zice s-o scriu şi pe omoplatul/deltoidul drept. Nu pot s-o refuz. Cum s-o refuz când îmi place până la refuz, cum se spune, şi când ştiu că n-o să refuze niciodată? Mai ales că n-am mai auzit să fi văzut cineva o femeie scrisă cu poezii. Sigur, sunt bucuros să continui. Consider că trebuie să-i scriu un poem la fel de "uşor", cum şi cel de pe umărul stâng. Sunt prea delicaţi şi prea fini umeri ...