În momentul în care a intrat în Primul Război Mondial, România dispunea de un corp medical cu experienţă în medicina de război, format pe parcursul deceniilor premergătoare conflictului. Dacă despre sacrificiile uriaşe ale soldaţilor români s-au scris rafturi întregi de cărţi, prea puţin se pomeneşte încă despre rolul determinant al medicilor militari români în timpul acestui conflict şi în anii critici de după instaurarea păcii. Într-un interviu inedit prilejuit de apropierea Centenarului, dr. Cornel Mihalache (foto), medic primar neurochirurg, ne vorbeşte despre ce a însemnat medicina românească de război în timpul primei conflagraţii totale a secolului trecut.
- Aţi afirmat că, în 1916, aveam deja în România un corp medical bine format, cu o tradiţie în spate. Cum se ajunsese însă în acel punct?
- Pentru a înţelege de unde provenea acea tradiţie trebuie să ne întoarcem cu 50 de ani înainte de momentul intrării ţării noastre în Primul Război Mondial şi să vorbim despre un personaj providenţial, putem spune, pentru România. Este vorba de Carol Davila, pe numele său de naştere Carlo Antonio Francesco d’Avila. Acesta a venit în Ţara Românească cu un contract de trei ani, dar a rămas aici timp de 30 de ani, până la moartea sa. Tânărul Carol Davila făcuse cursuri de chimie la Parma, după care plecase să urmeze medicina la Paris. Pe vremea aceea, Franţa avea o politică de promovare a cadrelor pe care le forma în toate provinciile sale din Europa şi de peste mări, în colonii. Puteai profesa în Franţa dacă aveai cetăţenie franceză. Dacă nu, pe diplomă scria „bien pour l'outre-mer”, adică „pentru străinătate”. Era un procedeu folosit de francezi ca să-şi extindă influenţa culturală şi politică prin intermediul intelectualilor şi al oamenilor de ştiinţă. Ei, ieşind din Facultatea de Medicină din Paris, Carol Davila a văzut două afişe: unul cu un contract pe o perioadă de trei ani în Ţara Românească şi altul, cu un contract pentru Persia. A ales să vină în Ţara Românească unde domnitor era Barbu Ştirbey.
Ajuns în Muntenia, stă pentru câteva zile fără a se prezenta în faţa domnitorului, ceea ce l-a supărat pe Ştirbey. După câteva zile, când a venit la Ştirbey, a adus şi un proiect de management. Carol Davila văzuse deja starea în care se afla sistemul de sănătate din Muntenia, sistem care nu exista, între noi fie vorba, şi venea deja cu măsuri.
Lui Barbu Ştirbey acest lucru i-a plăcut foarte mult, motiv pentru care între cei doi s-a creat o prietenie foarte strânsă, bazată pe o relaţie de apreciere reciprocă.
- Acest lucru înseamnă că primul sistem sanitar din Principatele Române a fost creat după model franţuzesc?
- Desigur. Sunt foarte multe de spus despre rolul jucat de Carol Davila în dezvoltarea primului sistem sanitar de la noi. Să spunem doar că a organizat aproape de la zero un prim serviciu de sănătate în România, care cuprindea şi un serviciu de ambulanţă, precum şi trenuri cu vagoane sanitare, sistem care s-a dovedit a fi foarte benefic în timpul Războiului de Independenţă al României (1877-1978). Carol Davila personal a coordonat activitatea medicală de pe front în timpul acestui război, tratând peste 10.000 de răniţi. A fost decorat şi de români, şi de turci. Înainte de Războiul de Independenţă, împreună cu alţi oameni influenţi ai vremii, Carol Davila a pus bazele Societăţii de Crucea Roşie. Prin intermediul acestei societăţi a putut să asigure iarăşi, în timpul conflictului din 1877-1878, nevoile medicale de pe front.
- Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti îi poartă numele lui Carol Davila. Cum se explică această alegere?
- Această denumire a venit de la sine, din moment ce tot Carol Davila este cel care a pus bazele învăţământului medical în România. Pe atunci, eram în perioada Regulamentului organic, când ruşii administrau principatele române, iar aceştia nu aveau niciun interes să se înfiinţeze o şcoală de medicină în România. Ei, el a înfiinţat o primă şcoală de felceri. În 1866, creează Facultatea de Medicină şi Farmacie de la Bucureşti, iar, peste un an, Facultatea de Medicină Veterinară. În aceste demersuri a avut sprijinul francezilor, care aveau tot interesul să slăbească influenţa ruşilor în această zonă. Odată cu facultatea, a făcut şi Asociaţia Medicilor Români, a scos reviste, ziare etc. A creat Grădina Botanică din Bucureşti şi a fost un filantrop, introducând consultaţiile gratuite pentru oamenii săraci.
La Viena, în timpul Expoziţiei Universale din 1973, Carol Davila a participat cu un compartiment medical românesc. La ora actuală, nu cred că am avea cu ce să ne prezentăm la un astfel de eveniment.
Mai important este însă faptul că el a creat o întreagă generaţie de medici români. A selectat tineri, pe care i-a trimis în diverse facultăţi din Viena, Germania, Franţa, iar aceştia s-au întors mai apoi în ţară şi au devenit profesori renumiţi în facultăţile proaspăt înfiinţate în România.
La rândul lor, aceşti dascăli au început să scoată generaţii peste generaţii de medici români. A pus astfel bazele unei prime şcoli româneşti de medicină, şcoală creată cu 50 de ani înainte de 1918.
- Se vorbeşte despre faptul că nu eram pregătiţi pentru a intra într-un astfel de conflict. Totuşi, se pare că momentul 1916 nu ne-a prins în totalitate descoperiţi.
- Da, cel puţin din punct de vedere al corpului medical, nu eram în totalitate descoperiţi. Medicii români erau deja bine formaţi, având experienţa Războiului de Independenţă şi pe cea a celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913). Cu toate acestea, nimic nu te putea pregăti pentru ororile Primului Război Mondial.
- Ce a însemnat, în cifre, sacrificiul corpului medical român în perioada 1916-1918?
- La conflict au participat în jur de 2.800 de medici români, dintre care 400 au decedat. 88 dintre aceştia au murit doar la Turtucaia, unde a fost un dezastru. Corpul medical a mai fost format însă şi din 14.000 de sanitari, din care 2.400 şi-au pierdut viaţa. Sanitarii luau răniţii de pe câmpul de luptă şi îi duceau în spitalele de campanie. Au fost însă pe front şi farmacişti, şi elevi ai Institutului Sanitar Militar. Activitatea lor a început cu prima zi de război şi a continuat mult după prima zi de pace, având în vedere miile de invalizi rămaşi de pe front.
- Pe lângă luptele în sine, de ce se mai murea pe front?
- Cea mai mare parte a acestor medici şi-a desfăşurat activitatea în spitalele de campanie sau în cele de triaj. Mulţi dintre soldaţii răniţi grav pe front îşi pierdeau ulterior viaţa în spitale. Tifosul a fost însă un dezastru în Primul Război Mondial, cifrele arătând că a ucis aproximativ 200.000 de oameni, un număr comparativ cu cei care au murit pe front, în confruntările directe. Vorbim doar de români. În "Jurnalul" său, celebrul medic român Ion Cantacuzino scria: „Tifosul a debutat insidios, pentru ca apoi, fulgerător, să se extindă în rândul soldaţilor şi, din acel moment, a început pentru medicii noştri un adevărat calvar”. Fiind aglomerări masive de oameni, mai ales în Moldova, bolile epidemiologice făceau ravagii atunci.
- Care a fost rolul medicilor români după ce războiul s-a încheiat?
- În spitalele de campanie, un medic putea face chiar şi 50 de amputaţii pe zi. Trebuie să ne imaginăm ce stare de spirit domnea acolo şi ce volum de muncă infernal era. După ce făceai 50 de amputaţii, aveai de recuperat tot atâţia invalizi. Această activitate a continuat mult după război. În respectivele spitale se practica un alt fel de chirurgie, aşa-numita chirurgie de război. Au apărut astfel noi principii de tratament, deoarece se impuneau măsurile de urgenţă care trebuiau urmate. Medicii de război considerau că o bătălie din care nu reuşeai să salvezi răniţii de pe front era o bătălie pierdută. Aceste principii au fost preluate de medicina de urgenţă şi le vedem şi noi aplicate prin ceea ce încearcă să impună în România medicul Raed Arafat. S-au înregistrat progrese în diverse specialităţi. A apărut un alt domeniu care urma apoi să realizeze o altă specialitate, chirurgia reconstructivă. Toţi invalizii de război trebuia făcuţi din nou funcţionali. Au apărut astfel tot felul de proteze, reconstrucţia facială, de unde au rezultat şi tehnicile de înfrumuseţare actuale, de exemplu. Nu în ultimul rând, au fost făcute şi progrese pe partea epidemiologică.
De aceea, când vorbim de împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire, este necesar să ieşim din discuţiile şablon atât de des întâlnite astăzi şi să vedem concret cu ce sacrificii colective a putut fi înfăptuit un act de o asemenea importanţă pentru ţara noastră.
”Ceea ce am văzut acolo (în spitalele de campanie din Roman - n.r.) întrece în oroare tot ce văzusem până atunci. Mi-a fost cu neputinţă să trec peste acele săli de tortură”, Constantin Argetoianu "Memorii"
”Am ajutat idealul naţional ca ostaşi, ca medici, ca români. Dar a venit momentul să strigăm: Destul! Nu mai faceţi război, mergeţi întâi în tranşee să vedeţi ce este acolo şi apoi cereţi războiul, dacă mai aveţi suflet să o faceţi”, dr. Mihai Ştefănescu-Galaţi, "Amintiri din Marele Război"
Carol Davila - omul potrivit la locul potrivit
Carol Davila s-a născut în anul 1828. Mama sa era italiancă, iar despre tatăl său nu se ştie cu exactitate cine este. Conform unei legende care circula în epocă, marele compozitor Franz Liszt ar fi tatăl său. Cert este că a crescut într-o familie în care tatăl adoptiv era medic francez şi soţia lui era româncă. Potrivit Wikipedia, Carol Davila a modelat viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei i-au devenit prieteni. În Bucureşti, la sosire, l-a impresionat pe domnitorul Barbu Ştirbei.
Al doilea domn pe care l-a câştigat Davila de partea lui a fost Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, i-a dat numele de Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Al treilea domn a fost Carol, sub a cărui protecţie şi-a desăvârşit în cea mai mare măsură opera.
Rolul surorilor de caritate în timpul luptelor
Doctorul Carol Davila a înfiinţat şi Societatea de Cruce Roşie din România, potrivit dr. Cornel Mihalache. Mai târziu, această societate avea să fuzioneze cu Societatea de Cruce Roşie a Doamnelor, înfiinţată în 1906, pentru că, în general, în corpul medical şi în facultatea de medicină nu prea erau admise femeile. Din fuziunea celor două societăţi a luat naştere Societatea Naţională de Cruce Roşie, patronată de Regina Maria şi condusă de Maria Moruzi. "În timpul războiului, această societate a atras foarte multe femei, ca surori de caritate. Multe dintre ele au murit de tifos. Regina Maria a atras spre această activitate foarte multe doamne din înalta societate, printre care amintim pe Olga Sturdza, Maria Balş şi pe soţia generalului Averescu, Clotilda Averescu, care a condus chiar un spital. De Asemenea, Regina Maria a introdus titlul de soră de caritate şi decoraţia „Regina Maria”, care a fost oferită unui număr de 3.000 de persoane", a explicat. dr. Mihalache.
În foto 1, dr. Cornel Mihalache, medic primar neurochirurg, şeful secţiei Neurochirurgie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Galaţi; foto 2, Sanitari canadieni, transportând răniţi pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial; foto 6, Carol Davila, portret realizat de Theodor Mayerhofer; foto 7, Regina Maria în fața unui sediu al Crucii Roșii, în timpul războiului
