Să ai un copil cu sindrom Down, înseamnă acceptare

Să ai un copil cu sindrom Down, înseamnă acceptare
Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

Într-o lume în care testele prenatale permit diagnosticarea unei palete foarte largi de afecţiuni şi malformaţii, de la cele fizice, la cele cu impact asupra dezvoltării psihice, există femei care îşi asumă viaţa pe care urmează să o aducă pe lume, cu bune şi cu mai puţin bune. Orice formă de viaţă merită respectată, este deviza acestor mămici care au ales să aibă prunci despre care le place să spună că au altfel de aptitudini. Fără răutate, fără resentimente, doar cu dorinţa de a fi iubiţi şi de a oferi dragoste. Acceptarea este o condiţie pe care societatea ar trebui să o înveţe de la mamele care au vrut să fie mame şi să vadă în copiii cu sindrom Down mai mult decât nişte accidente genetice, prinse în statistici seci.

Născuţi cu o condiţie genetică diferită de a oamenilor consideraţi normali, copiii cu sindrom Down vin pe lume purtând pe umeri o povară dublă: aceea de a fi diferiţi, cu nevoia de a primi mai mult ajutor decât ceilalţi, şi de a face faţă prejudecăţilor unei societăţi care îi stigmatizează de la prima vedere. Copiii cu sindrom Down şi părinţii lor nu pot lupta împotriva a ceea ce sunt şi nu pot decât să se accepte şi să îi facă pe majoritari să îi accepte la rândul lor ca pe nişte oameni, cu viaţa lor, cu dorinţele, nevoile, şi, de ce nu, utilitatea pe care ar putea-o avea în societate. Totul este să fie ajutaţi să îşi îmbunătăţească condiţia. Anamaria Dima Vanda este o mămică din Galaţi pentru care cel de-al doilea copil, Cristian Andrei, în vârstă de 11 ani, a venit cu această lecţie de viaţă. O lecţie despre care a acceptat să ne vorbească, dezvăluindu-ne bunele şi relele pe care le aduce în viaţa unui părinte condiţia de a avea un copil atât de aparte. 

- Cum aţi primit vestea că băieţelul dumneavoastră s-a născut cu sindromul Down? 

- Venirea pe lume a lui Cristian a fost o acceptare, de la bun început. Nu pot să spun că mi-a schimbat viaţa. Nu putem lupta, sindromul Down nu este o boală, ci o condiţie genetică. Dacă am lupta, ne-am lupta împotriva lui Dumnezeu, a cărui creaţie suntem noi toţi. Sunt foarte multe mămici care au ştiut dinainte şi au acceptat să aducă pe lume copii cu sindrom Down. Viaţa merită respect sub toate formele ei. 

- Intervenţia timpurie este o condiţie esenţială în recuperarea unui copil cu sindrom Down. Există, la nivel de Galaţi, variante de sprijin pentru părinţii şi copiii cu această problemă? 

- În Galaţi, accesul la programe de intervenţie timpurie este aproape inexistent. Ar trebui să fie, de exemplu, un centru de zi pentru copiii cu sindrom Down cu dizabilităţi intelectuale, pentru că ei foarte mult învaţă prin ergoterapie, prin logopedie, prin meloterapie. În Galaţi, din păcate, nu există. Există un centru şi o asociaţie unde locurile sunt foarte limitate, iar acolo merg şi copii cu alte dizabilităţi. Ar trebui să fie mai multe centre, cu mai multe locuri. Într-un centru de zi, părintele ar putea să îşi lase copilul în condiţiile în care ar vrea şi el să aibă un job. 

- Cu eforturi, cât de posibil este ca un copil cu sindrom Down să aibă o viaţă normală, să fie integrat?

- Ca mamă a unui copil cu sindrom Down, mi-am asumat totul. Este înscris într-o şcoală de masă. El a fost în învăţământul de masă de la grădiniţă, de la 2 ani şi 8 luni. Asta a contat foarte mult, să fie integrat în clasă normală, în şcoală normală. Ei învaţă foarte mult prin puterea exemplului. Şi cu cât în jurul lor sunt exemple pozitive şi dragoste, cu atât se recuperează mai bine. Ei sunt de fapt un izvor de dragoste şi împărtăşesc momente şi clipe unice. Ei nu au răutate, ei tot ce fac fac din iubire, se bucură din orice lucru mărunt. La asta a contribuit şi relaţia pe care o are cu sora lui mai mare, care este în clasa a şaptea. Fetiţa îşi iubeşte foarte mult frăţiorul, nu face discriminare. I s-a explicat de la început. Rezultatul este că ea se împacă foarte bine cu toată lumea, indiferent că are sau nu dizabilităţi, sau că are o abilitate diferită. Şi rezultatele se văd, inclusiv în clasă, de la copii, şi cu ajutorul învăţătoarei. 

- V-aţi simţit discriminaţi, dumneavoastră şi copilul? Cum credeţi să pot fi învinse prejudecăţile?

- Am simţit că eu şi copilul meu am fost discriminaţi în colectivităţi, în societate. Nu ştiu dacă am reuşit să schimb mentalităţi, dar măcar conduite cred că am reuşit să schimbăm. Schimbarea mentalităţilor implică un efort colectiv, al autorităţilor, pentru că e tot chestiune de acceptare. Un părinte, atunci când îşi acceptă dizabilitatea copilului, ştie exact şi cum să procedeze spre binele lui, spre dezvoltarea lui. La fel şi societatea. În momentul în care acceptă că în societate există cetăţeni cu dizabilitate, atunci va veni şi cu programe şi cu terapii în sprijinul lor. Altfel e doar o toleranţă, sunteţi şi voi pe aici, chestii de genul. O surpriză vine totuşi din partea tinerei generaţii, care manifestă o mult mai mare deschidere şi acceptare faţă de persoanele şi copiii cu Down. Se vede efectul accesului la informaţie, pe care generaţia noastră nu l-a avut de la început.

Citit 28662 ori Ultima modificare Joi, 28 Martie 2019 11:24

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.