"De prea mult bine" este explicația pentru nenumărate "nefăcute" ale tinerilor și copiilor aparent lipsiţi de griji, greutăți și lipsuri, care alunecă, aproape inexplicabil, pe o pantă greșită. Consumul de droguri la vârste tot mai fragede, care tind în România spre 10 ani, devine un fenomen social pe care ni-l explicăm automat din punctul de vedere al ofertei: pentru că drogurile există. Dar ce determină cererea? Aici intervine factorul psihologic, individual, care își are rădăcinile în mediul în care crește și se dezvoltă tânărul consumator și/sau dependent.
Despre legăturile care există între mediul familial, relația cu părinții și cei apropiați și adicția de substanțe la copii, a venit să ne vorbească un specialist cu o vastă experiență în lucrul cu copiii din toate mediile, de la cei instituționalizați, la cei care îi calcă pragul cabinetului, însoțiți de familii, în căutarea leacului pentru dependență. Doamna Ramona Lișman este un psihoterapeut implicat de peste 20 de ani, ultimul deceniu consacrându-l exclusiv terapiilor de tratare a adicțiilor.
- În 20 de ani de carieră ați reușit să cunoașteți bine sufletul și emoțiile copiilor, felul în care ei reacționează la ce se întâmplă în jur. De ce ajung copiii acestor vremuri, în care totul se întâmplă pe repede înainte, să consume droguri?
- Este o întrebare care îmi este adresată adesea și la care încerc să aflu răspunsul, la rândul meu, observându-i și întrebându-i pe ei. Răspunsul la care am ajuns este pentru că au prea multe. Pentru că noi, ca părinți, le oferim prea mult. Un alt tip de răspuns vine din direcția că încă nu s-au lovit de greul vieții, încă nu știu ce înseamnă asta. Realizez atunci că prăpastia, separarea dintre noi, adulții, și copii este foarte mare. În momentul în care spunem că au prea mult, ne referim de cele mai multe ori că au prea mult din punct de vedere material. Au prea multe haine, au prea mulți adidași, prea mult acces la tehnologie, ș.a.m.d. Pe de altă parte, noi ne-am confruntat cu o mare lipsă, în ceea ce privește chestiunile care țineau de strictă supraviețuire. Atunci, fără să ne dăm seama, avem tendința să supracompensăm în relație cu copiii noștri. Când ne referim la faptul că nu s-au confruntat cu greutăţile vieții, e ca și cum ne uităm în lumea copiilor noștri și căutăm greul, dar nu ne dăm seama că greul acela este de fapt tot greul nostru. Noi am vrea să vedem durerea pe care am simțit-o noi, dar pe care nu o găsim în lumea copiilor noștri, pentru că asta înseamnă evoluție. Dacă copiii noștri nu se confruntă cu greul nostru, asta înseamnă progres, dar înseamnă în același timp că ei au greul lor. Dacă noi nu putem să recunoaștem greul din lumea lor, asta este o problemă a noastră și ține foarte mult de maturitatea noastră emoțională. Pe scala evoluției, părinții noștri s-au confruntat cu greul de a ne îndeplini nevoile de supraviețuire: ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, dacă avem sau nu căldură. Acestea erau provocările din timpul lor. S-au descurcat cum au putut și au creat un context în care nouă ne este mai ușor să împlinim nevoile astea de supraviețuire. Generăm resurse și le asigurăm copiilor noștri un trai cât se poate de sănătos pe zona asta. Provocarea pentru noi este de a răspunde adecvat nevoilor de dezvoltare, iar aici nu ne descurcăm prea bine, pentru că cei mai mulți dintre noi nu știm ce sunt alea. De aici ne confruntăm cu tot felul de dificultăți: anxietate, depresie, suicid, consum exagerat de droguri, iar toate au la bază nevoile emoționale și ne indică greul din viața copiilor noștri. Este vital, la propriu, să învățăm să recunoaștem greul lor.
- Din experiența dumneavoastră, cum a evoluat profilul consumatorului de droguri la vârstă mică? Putem stabili un profil robot al copilului care ajunge să consume substanțe interzise?
- Consumul a evoluat de-a lungul timpului și acest fenomen, aflat într-o continuă creștere, s-a dezvoltat atât pe zona problematică a lui. Adică vârsta este din ce în ce mai mică, numărul consumatorilor este din ce în ce mai mare, diversitatea drogurilor existente astăzi este din ce în ce mai dezvoltată, piața, la fel. Dar s-a dezvoltat destul de mult, deși nu suficient, și pe zona de soluții. Avem norme, avem proiecte de educație și de prevenție a consumului. Și, mai mult, avem și o dezvoltare pe zona de asistență psihoterapeutică a dependențelor. Dacă psihologia clasică ne arăta o abordare cu focus pe consum și urmăream atunci controlul impulsului, acum latura modernă a psihoterapiei ne arată că, de fapt, adicția este o adaptare, că își are rădăcina într-o suferință internă. Este o încercare nefericită și cât se poate de disfuncțională a copilului de a se adapta la o suferință internă pe care o are. Cert este că astăzi simpla expunere la un drog nu creează dependență. Pentru dependență este necesar să existe o predispoziție și nu una genetică. Această predispoziție se creează într-un mediu în care fie există abuz, fie există neglijare sau unde nevoile emoționale ale copilului nu au fost recunoscute. Copilul este într-o relație cu mediul de la primele secunde de viață. Dacă nu e cineva acolo care să răspundă la strigătul lui, supraviețuirea lui este în mare risc și atunci el depinde de mediul în care trăiește. Dacă de-a lungul timpului copilul a manifestat aceste nevoi emoționale și nu a fost nimeni acolo să răspundă, să identifice nevoia și să o împlinească, atunci se creează în interior un gol care duce la predispoziție și mai apoi la consum.
- Așa se face că avem în rândul consumatorilor copii și tineri care provin din clase sociale superioare, cu posibilități, în care părinții consideră că au făcut și au oferit totul. Sunt acele familii care din afară par perfecte, cu un mediu ideal în care un copil s-ar putea dezvolta...
- Este adevărat, acest risc este peste tot. Dacă noi, ca adulți, nu luăm măsuri și nu identificăm nevoile emoționale ale copiilor noștri, pentru a putea veni în întâmpinarea lor, oricine poate fi în risc. Este necesar să coexiste trei factori pentru instalarea dependenței și niciunul nu face diferență de clasa socială: acest organism deja predispus, stresul și drogul. Noi nu putem influența decât această predispoziție a organismului de a ajunge într-o situație de risc.
- Suntem părinții, profesorii, prietenul sau colegul unui copil care consumă, indiferent dacă a ajuns sau nu la nivelul de dependență. Cum ar trebui să reacționăm într-o astfel de situație?
- Este important ceea ce facem, dar și mai importantă este atitudinea cu care o facem. Adică cine suntem în momentul în care încercăm să schimbăm ceva în viața copilului. Sunt eu un părinte protector în momentul în care deschid o discuție, creez un cadru, sau sunt un părinte critic, un părinte abuzator, impunător? Sunt un prieten sau sunt un judecător? Atitudinea este mult mai importantă și are un impact semnificativ asupra persoanei care găsește alinare într-un consum, compulsiv de multe ori, de droguri. Un studiu făcut prin 1999 arăta strategia familiei de a convinge o persoană dependentă să accepte psihoterapia. Erau două tipuri: una bazată pe autoritate, rigidă, și una bazată pe umanitate, empatică, dar fermă. Studiul acela ne arată că reușita în cazul familiilor cu strategie strictă a fost de 30 la sută, iar rata de reușită în cealaltă zonă, de 64 la sută. Sper ca această bază științifică să ne ofere un context de alegere potrivit pentru a aborda o situație de tipul acesta. Un copil care ajunge să consume are nevoie de conexiune cu profesorul, cu părintele, cu prietenul. Nu o să se deschidă vreodată și nu o să expună vreodată durerea din interiorul lui dacă nu există acest pod, această acceptare a identității lui, nu a ceea ce face el.
- Există riscul, în cazul în care copilul este blamat, supus unor măsuri coercitive, ca aceste măsuri să aibă efect de moment, nefiind rezolvată problema emoțională, și să recidiveze într-o formă mult mai gravă?
- Răspunsul scurt este da. Pentru că la bază, într-o adicție, este sentimentul de rușine. Rușinea ar putea să însemne "ceva e în neregulă cu mine". Atunci, blamarea, criticarea, respingerea, lovesc exact aici. Îl fac pe copil să se simtă și mai rușinat și mai vinovat de existența lui, nu de ceea ce face. Pe fondul acesta emoțional, el va vrea alinare și pentru că nu are o capacitate internă de autoreglare, merge și caută tot în extern o formă de alinare, care poate să fie tot consumul. De aceea, strategia pe bază de umanitate este mult mai eficientă pentru că nu lovește la baza identității.
- Care sunt pașii pe care ar trebui să îi urmeze un astfel de copil și cei din jurul lui în lupta cu dependența?
- Abordarea la care eu ader este de familie, pentru că eu cred cu tărie că în momentul în care o plantă nu crește, trebuie să ne uităm care sunt condițiile de mediu. Nu iau planta și o duc în beci ca să o pedepsesc pentru că nu a crescut. Familiilor le adresez întrebarea: ce beneficiu are fiecare membru al familiei dacă acest consum dispare? Și răspunsurile variază: aș fi mai relaxată că nu mai primesc telefon de la școală sau de la poliție, aș fi mai relaxată că nu mai dispar bunuri din casă, aș avea mai multă libertate sau m-aș concentra mai mult pe alte lucruri. E clar că fiecare membru al familiei dorește ceva pentru sine. Însă când vine întrebarea cât efort ești dispus să faci pentru a primi rezultatul pe care ți-l dorești, apar rezistențe. Fiecare crede că celălalt trebuie să se schimbe. Lucrul acesta nu are cum să fie realist vreodată și atunci implic toți membrii sistemului în procesul terapeutic. Fiecare are ceva de făcut, astfel încât întregul să poată să se dezvolte în mod firesc.
- Vine lumea la terapie? Noi ne-am mai dezvoltat un pic și oamenii au început să capete încredere în această soluție a medierii, a consilierii. Totuși, o parte încă destul de mare a populației păstrează această reticență vizavi de a merge la psiholog sau la psihiatru, dacă e cazul...
- Eu nu mă angajez într-un proces terapeutic decât în momentul în care este îndeplinită condiția participării întregului sistem. Dacă vine doar copilul, nu se schimbă factorii de mediu și atunci poate că am un mic progres, însă pe termen lung, eu, ca terapeut, intervin și stagnez procesul acesta, ca și cum aș confirma întregii familii că acel copil este problema. Cel puțin părinții trebuie să vină alături de copil în prima fază. Este adevărat că, de cele mai multe ori, atitudinea cu care părinții accesează serviciile de psihoterapie nu este tocmai cea mai favorabilă procesului, însă există și flexibilitate. Am lucrat cu familii care și-au asumat un proces de schimbare și au depășit acest impas. Nu este un număr mare, numărul mare se află din păcate în cealaltă parte. Vorbim cam de trei cazuri din zece. Reușita terapiei este influențată de mai mulți factori: de motivația pentru schimbare, de cât de sever este consumul și care este durata de consum, de cât de multă susținere are copilul respectiv din partea familiei și, nu în ultimul rând, de calitatea serviciului terapeutic. Putem lega reușita unei terapii de inserarea în viața familiei a unor mici activități de rutină, nu e întotdeauna vorba de mari schimbări. De regulă, negativitatea în familiile unde există consum este foarte mare. Relațiile sunt ostile, sunt încordate, este foarte multă separare și există mai ales credința că "copilul meu face asta cu intenție, mă sabotează". Credința asta împiedică interacțiunea sănătoasă. Realitatea este că acel copil caută alinare pentru sine și implicit creează pagubă, dar nu asta este intenția lui directă. Astfel, micile rutine pot ajuta foarte mult, de exemplu reunirea familiei la o masă în fiecare seară sau gătitul împreună, o plimbare, un joc. Când se alimentează această conexiune sănătoasă la nivelul familiei, dinamica se schimbă și, odată cu ea, climatul emoțional devine cu totul altul. Și lipsa de stimulare creează un disconfort intern, iar aceasta apare când copilul nu are un scop, atribuții, sarcini, se plictisește.
- Ar putea contribui la apariția acestor fracturi între părinți și copii un anume dezinteres al părinților vizavi de ei? Toți au acces la aceleași lucruri, informații, tehnologii. Nu mai sunt lucruri pentru oameni mari și lucruri pentru copii. Cumva asistăm la o deresponsabilizare, o lipsă de maturitate emoțională a părinților?
- Punem mult accent pe a împlini nevoile de supraviețuire și pe performanța academică și neglijăm sănătatea emoțională. Da, asta înseamnă o infantilizare a rolului parental, care are ca efect neglijarea emoțională a copilului. Asta se întâmplă pentru că nu recunoaștem că suntem într-un context de creștere și e necesar ca mai întâi noi ca părinți să ne dezvoltăm, ca să putem să îi susținem pe copiii noștri.
- Este terapia un lux?
- Este o necesitate care da, de foarte multe ori, poate fi privită ca un lux. Când noi facem analiza asta, mă duc sau nu mă duc la terapie, repede facem un calcul: câți bani, cât timp, cât efort. Dacă problema este într-o fază de debut, spunem repede că mă descurc și fără terapie, însă analiza nu este completă. Ca analiza să fie completă trebuie să socotesc și care sunt costurile dacă nu mă duc. Mai e necesar să mai adaug ceva în analiza asta. Care vor fi costurile în momentul în care problema s-a dezvoltat timp de un an. Abia după ce am o analiză de tipul acesta pot să decid dacă terapia este un lux. Pe de altă parte, există și tendința de a minimiza riscurile, mai ales cele non-materiale, sub principiul "mie nu mi se poate întâmpla". Aici vorbim de zona de negare. Vine din greutatea acceptării faptului că e necesar să schimb ceva. Asta mă împiedică să accesez servicii prin care să îmi îngrijesc durerea.
- Cât de pregătiți suntem, din punct de vedere social, sistemic, să facem față acestui fenomen?
- Dacă privim ce ne spun statisticile, observăm că mai avem nevoie să creștem, pentru că acest fenomen se dezvoltă rapid și atunci chiar dacă noi avem câteva demersuri, măsuri de susținere, ele nu sunt suficiente. Avem nevoie să ne antrenăm și să ne poziționăm responsabil, asumat. Noi suntem influențați de fenomen și la rândul nostru influențăm acest fenomen. Zona noastră de alegere vine din conștientizarea puterii de influență. Dacă ne poziționăm în zona "mie nu mi se întâmplă", suntem într-o zonă pasivă, din care influențăm zona problematică a fenomenului. Cu cât îmi asum puterea de influență și o manifest în direcția în care consider eu sănătoasă, cu atât fenomenul poate să fie stopat mai repede.
*Emisiunea "SPOT ON la Viața liberă - Galațiul sub reflector" este un produs "Viața liberă". Înregistrarea integrală a acestui interviu poate fi urmărită pe canalul YouTube al ziarului.
