Antrenor al echipei de baschet masculin CSM Galaţi şi fondator al Academiei de baschet Phoenix, Florin Nini a fost prezent în studioul "SPOT ON la Viața liberă - Galațiul sub reflector", emisiune care își propune să promoveze personalitățile orașului și să prezinte problemele cu care se confruntă Galațiul. Omul cu care baschetul gălățean se confundă de circa 25 de ani ne-a dezvăluit cum a început să antreneze şi cum se poate ajunge la performanță în sport.
- Pentru cine totuși nu vă cunoaște, cine este Florin Nini?
- Este o persoană care iubește baschetul, care şi-a descoperit vocaţia din pasiune, din dorința de a ajunge antrenor, nu doar să antreneze baschetbalişti, ci să formeze jucători. Și nu doar jucători, ci şi oameni pentru societate, pentru că, în general, emoțiile, bucuriile, tristețile pe care le trăim zi de zi în viață le regăsim și pe terenul de baschet, în timpul jocului.
⇒ SPOT ON
- Când aţi realizat că vă doriţi să fiţi antrenor?
- Primele semne că acest lucru îmi place cu adevărat au avut loc în clasa a X-a, când profesoara de educație fizică, doamna Vasilescu, mă vedea tot timpul la sală şi, având echipe bune de clasele a XI-a şi a XII-a, mi-a zis "Ia ocupă-te tu şi ia-mi nebunii ăștia de pe cap. Dacă vrei să fii profesor, trebuie să-ţi faci elevii să te-asculte”! N-am să uit lucrul ăsta toată cariera mea.
Și mi-am luat inima în dinți, i-am convocat şi le-am spus ce-mi explica mie antrenorul de la acea vreme, pentru că, vă daţi seama, n-aveam de unde să am cunoștințele necesare.
- Aţi obţinut rezultate din start?
- A fost un început frumos. Mi-am pus acolo inima, pasiunea, dorința și Liceul Tehnologic Nr. 12, acum Liceul cu Program Sportiv, a câștigat pentru prima oară în istorie campionatul liceal în Galaţi, unde senatori de drept erau LVA, LMK, Liceul de Marină, LIIA, cam astea erau finalistele. Am câștigat campionatul cu niște elevi care nu făceau baschet. Ne-am dus apoi la finala pe ţară, unde ne-am clasat pe un meritoriu loc 3.
Performanţa asta cred că a produs acel declic. Și sigur că mi-am urmat visul. Am dat examen la Academia Națională de Educație Fizică și Sport, la București, pe atunci unică în țară. Nu am luat în primul an, pentru câteva sutimi. Apoi s-a înfiinţat acasă Facultatea de Educație Fizică și Sport, institut pe atunci, unde am intrat în primii cinci. Am terminat șef de promoție și am preluat echipa CSU Galați, echipa etalon a orașului la acel moment, pe care, cu aceeași pasiune și ambiție, am promovat-o după doi ani în Liga Națională.
- Cum ați ajuns totuși la baschet? E un sport pentru cei înalţi, iar pe dumneavoastră nu vă avantaja talia.
- Am făcut foarte multe sporturi. Am făcut tenis de câmp, de la șase până la nouă ani, cu Mircea Basarab. După aceea, cum locuiam în Micro 19, aveam acolo baza sportivă, intram pe teren la șase seara și veneam acasă la zece noaptea. Am făcut scrimă, am făcut şi puțin handbal. Fotbalul m-a atras foarte mult, chiar am fost selecționat pentru grupa de la Luceafărul.
La Şcoala Nr. 29, unde eram elev, aveam doi colegi, Mihai Panaite și Marius Păun, care făceau baschet. Eu, fiind o fire energică, m-am dus să joc cu ei şi a început plăcerea de a juca. Mi-au zis "Hai, mă, că tu ești bun de conducător de joc", vino la noi. M-am dus, era profesorul Chilian antrenor și îmi aduc aminte, când m-a văzut așa micuț, a făcut o glumă: "Bă, du-te acasă, că începe Mihaela, ce să faci tu aici!". Eu, știindu-i pe cei care făceau performanță de câțiva ani, de care treceam în dueluri 1 la 1, pentru că mă avantajau viteza și îndemânarea, i-am spus: "Băgați-mă la joc și zic eu că jumătate de echipă e mai slabă ca mine!" După ce m-a văzut, mi-a zis: "Hai, rămâi, că poate mai crești!". Într-adevăr, talia este un aspect important în baschet, dar nu definitoriu.
Ulterior am cochetat și cu lotul național, în armată am fost la Dinamo București, am fost selectat pentru veleitățile de lider. Organizam foarte bine jocul, comunicam foarte mult și eram un liant între jucători. Cred că acest lucru a contat foarte mult și a compensat lipsa taliei.
- Cum ați ajuns să preluaţi echipa CSU Galaţi?
- Echipa era în Divizia B. De câțiva ani, nu mai cocheta nici cu promovarea. Nu prea erau fonduri, iar acest lucru determină şi dezinteres, era o oarecare acalmie. Ne antrenam de trei ori pe săptămână, fără intensitate.
Când domnul Dumitru Stanciu, președintele clubului de atunci, şi domnul Mitru Sârbu, decanul facultății, m-au întrebat dacă am curaj să preiau echipa, am zis că îmi doresc acest lucru. Terminasem facultatea, eram preparator universitar și am spus: "Da, dar să știți că vreau să intrăm în Liga Națională". Mi-au spus că nu-i uşor, că trebuie jucători... Am schimbat în primul rând conținutul, de la trei antrenamente pe săptămână am trecut la șapte. Făceam și dimineața sală de forță. Le-am spus jucătorilor că, dacă vor să facă parte din lot în toamnă, trebuie să rămână și în lunile iunie și iulie la pregătire. Cu ambiție și cu muncă asiduă, în primul an am ajuns la turneul final și în al doilea am promovat în Liga Națională, după 15 ani de absență. Am retrogradat, pentru că am rămas cu aceiași copii, dar am revenit anul următor.
- Este mare diferența între cele două ligi?
- Da, diferența e foarte mare, noi nu aveam bani, n-am putut să facem transferuri. Am păstrat nucleul de jucători în mare parte, am reușit să ne menţinem în prima divizie, dar s-au schimbat lucrurile. Domnul Stanciu a decedat, a venit alt președinte, cu o viziune total diferită, i se părea un efort prea mare să alerge după sponsorizări, să facă efortul necesar pentru a dezvolta clubul... Pentru că o luam mereu de la capăt, în anul 2000 am plecat de la CSU și am spus că o să-mi fac un club. Lumea a râs atunci.
- Așa s-a născut Academia Phoenix?
- Da, din ambiția și din dorința de a arăta că se poate. Ideea că se poate nu este un mit, nu e o declarație pompieristică, este o realitate. Aşa s-a născut Phoenix, un club care, după 18 ani de activitate, este încă singurul proiect de acest fel din România. Am reușit să fac piramida completă, respectiv Liga Națională masculină şi feminină, Liga a II-a masculină şi feminină, echipe de 18, 16, 14, 13, 12 ani, pe același club, nu pe colaborări. A fost o muncă titanică, am sacrificat foarte multe, dar ne-a animat dorința de a reuși și faptul că ne vedeam munca încununată cu succes, respectiv că aveam copii la loturile naționale la toate categoriile de vârstă, am câștigat 12 titluri naționale, nenumărate de vicecampioni.
- Aţi plecat de la Phoenix la un moment dat...
- În 2010, mi-am început cariera de antrenor profesionist, am plecat la Steaua București, ulterior la Târgoviște, unde am realizat cele mai bune rezultate ale mele la nivel de seniori în baschetul feminin, respectiv câștigarea titlului naţional. Anul următor, am participat în cupele europene, sunt singurul român care a antrenat în Euroligă și am și calificat echipa în Top 14. Apoi, la Târgu Jiu şi Pitești. După ce am revenit acasă, prima oară am reușit să promovăm cu echipa de fete, apoi şi cu echipa de băieți.
- În perioada în care ați fost plecat, vi s-a simțit absenţa la academie?
- Din păcate, da! Aveam structura, da, dar nu mai aveam aceeași intensitate şi nu s-au mai obținut aceleași rezultate. Copii buni am mai avut, dar s-a simțit o oarecare cădere, lucru care e clar că nu m-a bucurat.
- Mulți jucători care au contribuit la titlurile obţinute au ajuns în Liga Naţională. De ce n-au rămas la Galați, ca să putem face o echipă puternică?
- Atunci când am promovat în Liga Națională, am avut sportivi crescuți de noi de mici, Andrei Petică, Ciprian Ţelinoiu, ulterior David Stan, cred că am fost echipa cu cei mai mulți jucători promovați din propria pepinieră. Sigur, era şi Adrian Guțoaia, care câștigase deja titlul de campion național, era jucător de lot național. În acel moment, în campionat îl aveam şi pe Iulian Orbeanu, format la noi. Mihai Ciprian, care a fost copilul nostru din clasa a IX-a, juca la Mediaș, Cristian Horia era deja la Dinamo.
Nu am reușit pentru că baschetul este al doilea sport din punct de vedere financiar. Noi am pornit foarte greu, de-abia din 2008 a început Primăria să ne sprijine financiar, e clar însă că nu suficient. Noi jucam cu bugetul cel mai mic, dar la rezultate eram în play-off, ne-am calificat și în turneul final la "Cupa României". Am păstrat jucători formați în propria pepinieră, dar cei mai valoroși au plecat la alte echipe din țară, n-au putut fi ţinuţi la Galaţi.
- Cum se poate în alte părţi? Ați fost la Rovinari, care este cât jumătate dintr-un cartier al Galațiului şi reuşea să finanțeze o echipă de baschet valoroasă.
- Aveau în spate o corporație foarte puternică. Era şi un om acolo căruia îi plăcea sportul. În acel an, și Pandurii Târgu Jiu la fotbal a fost în Liga Națională. Când am venit eu, nu intraseră în play-off de doi ani. Veneam de la Târgoviște, de la nivel de Euroligă, și mi-au spus că ar vrea mai sus. A fost perfect, ne-am calificat în play-off, am câștigat "Cupa României".
- Cum funcţionează lucrurile la Galaţi?
- Totul se reduce la modul de gândire a comunității, la deschiderea autorităților locale către sport. Este, în acelaşi timp, o muncă în echipă. Indiferent cine a fost primar, eu m-am dus cu proiecte și am găsit înțelegere. Pentru că am venit cu argumente, am spus că vreau să dezvolt, vreau să fac asta, şi am fost ajutat. Dar, repet, comunitatea este cea care trebuie să aibă iniţiativa, şi nu doar de a menține sportul atât cât să nu moară.
Eu beneficiez de sprijinul autorităților. Într-adevăr, doar o parte, dar trebuie să vii şi tu cu ceva, cu ce ai dezvoltat. Sportul nu poți să-l faci dacă mâine îți dă cineva un milion. Dacă vrei să faci o treabă corectă, trebuie să şi faci bani. Eu cred că în momentul în care primești - şi trebuie să primeşti, pentru că sportul este al comunității - eşti obligat să vii să spui câte activități de sport de masă ai făcut, că ai dezvoltat baza sportivă, că ai crescut două echipe, că ai trei-patru grupe de copii în plus.
- Cum vedeți colaborarea cu oamenii de afaceri din Galați, pentru că e clar că nu poate fi susținută o echipă de top numai cu sprijinul autorităților? De ce nu vin aceştia către sport?
- Trebuie să discutăm foarte deschis și să spunem că oamenii se tem. Bani sunt, există și legislație, sigur ar putea fi revizuită, e loc de mai bine, dar oamenii se tem de controale, de imaginea care li se poate crea. Și atunci, dacă vrei să dezvolți gândirea unui om de afaceri de a investi, creează și niște premise prin care să vadă că are avantaje. Sigur, financiare în primul rând. Trebuie o viziune globală. De aici pleacă reticența.
Eu am două proiecte foarte mari, pe care vreau să le fac în comunitate și am nevoie de oameni de afaceri. Nu vin și cer bani să-mi iau echipament sau să mă duc la competiții, asta-mi asigură autoritatea locală. Eu vreau să investesc în infrastructură, să creez un centru regional de baschet, să dau ceva înapoi comunității, pentru că în momentul în care organizez competiții din două în două luni, cei care vin mănâncă, dorm, cheltuiesc în restaurante, hoteluri, magazine ș.a.m.d. Totul se leagă și exact aici aș avea nevoie de niște oameni de afaceri, să mă duc pe o parte socială și pe o parte educativă, pentru că sportul nu mai este de mult izolat. Sportul este 50 la sută social-educativ, este parte a societății, dar la noi s-a înţeles mai greu asta. Sportivul este un model pentru societate. Du-l la o școală să le vorbească copiilor, plătește-i niște cursuri de management, de marketing, că s-ar putea să fie un foarte bun director de imagine, un foarte bun manager sau director sportiv.
Am nevoie de oameni de afaceri, pentru că acei bani nu ajută clubul să mai câștige un titlu, îl ajută să crească încă 100 de copii pe care îi dăm înapoi societății.
- Apropo de copii și de școală. Un mare club european le dă sportivilor de 12 ani teste de matematică, iar cine nu le ia termină cu sportul. Există la noi așa ceva, o corelaţie între talent și educaţie?
- Sportivii mei ştiu că le ceream carnetele de note și dacă vedeam doi de 4 n-aveau ce căuta la club. Sport și școală se poate, am nenumărate exemple. Îl amintesc doar pe Claudiu Ilincanu, sportiv de lot național, pe Ciprian Țelinoiu. Ilincanu a luat două burse, una în Olanda şi una în Israel. Ilincanu venea la 6,45 în sala liceului să facă aruncări, era stresată femeia de serviciu, că ea venea la 7,00. Îi spusesem că, dacă nu face 100 de aruncări pe zi, n-are nicio șansă. Și venea la 6,45, făcea aruncările, se spăla și la 8,00 intra la școală. Câți mai fac treaba asta? Acum, societatea este schimbată şi, din păcate, nu în bine.
- Sunt mulți copii foarte talentați care renunță la 18 ani. Care ar fi explicația?
- E firesc să să se întâmple treaba asta. Sigur că nu bucură pe nimeni. Sacrificiile pe care trebuie să le faci nu sunt deloc ușoare. Performanța presupune în primul rând o trecere a unei bariere psihologice extrem de ridicate. În sport, nu toată lumea poate să treacă la nivelul următor. Ai talent, da, e 10 la sută, ai abilități, talie, calităţi fizice, motrice peste medie, dar mai departe apar rigorile programului, somn, nutriţie, nu mai ai timp de chefuri. E un cumul de factori şi doar 10 la sută din copii pot face pasul.
- Ați condus echipe de juniori, de fete, de băieți. Unde e mai ușor și unde vă place mai mult?
- Grea întrebare... Mă simt extrem de util la nivelul juniorilor mari, cam de la 15-16 ani în sus. De ce? Îmi place foarte mult să-i învăț cum să gândească. Noi în baschet o numim știința jocului. Trecerea de la nivelul de copil către junior presupune și o altă abordare. Sunt alte cerințe, mulți clachează și la școală, pentru că nu au această adaptabilitate. Eu mă simt util acolo pentru că trebuie să le dau informațiile care să facă diferența dintre un jucător inteligent, creator și un jucător util, care are doar roluri limitate.
La nivel de seniori, îmi place foarte mult ideea de a construi strategii, sisteme de joc.
Ca impact al antrenorului, la juniori e de 70 la sută, ei trebuie să vadă nu doar un antrenor, ci și un prieten, și pe omul negru, în sensul bun. La seniori, impactul pe care îl ai cred că se duce undeva la 30 la sută, poate până la 40 la sută, în rest trebuie foarte multă psihologie, trebuie arta compromisului, aici nu mă pricep eu foarte bine nici în viaţă.
- Ne avantajează sau ne dezavantajează prezența foarte multor jucători străini în campionatul românesc?
- Nu ne dezavantajează deloc. Eu sunt unul dintre fanii jucătorilor autohtoni. Am jucători pe care i-am luat la 16-17 ani și i-am aruncat în Liga Națională de seniori, începând de la Mihai Măciucă, acum la Cluj, unul din jucătorii importanți ai echipei naționale. Și David Stan, acum sunt trei jucători din academia noastră promovați la CSM, Sebastian Boghean, Cosmin Buboiu și David Brăilescu. Și mai sunt care urmează.
Eu, în viața și în cariera mea, am un principiu: concurența naște performanță. Sunt șase locuri ocupate de străini, noi suntem 15 în lot. Ai posibilitatea să joci, dar trebuie să muncești. Să dau un exemplu: se termina antrenamentul și îmi rămâneau sârbii şi americanii în sală, iar românașii mei, cu o excepție sau două, erau primii la vestiar. Jucătorii care vor să reușească trebuie să muncească. Nu trebuie să fim naționaliști mai mult decât trebuie.
- Când câștigăm un titlu naţional cu o echipă a Galaţiului?
- Oho, mi-aș dori foarte mult acest lucru. Dar un titlu național nu înseamnă să ne dea cineva un milion de euro şi să câştigăm. Oricum ar fi puţin, că are Clujul vreo două milioane şi mai toate cluburile cochetează cu milionul. Titlul național nu trebuie să fie ceva efemer, nu trebuie să fie o lovitură de imagine. Nu-mi doresc acest lucru. Eu mi-aș dori un titlu care să înceapă cu dezvoltarea unei infrastructuri, cu o finanțare corectă și cu o strategie pe patru ani în care să spunem concret ce putem face în primul an, ce facem în al doilea, în al treilea, cu un sprijin financiar la nivelul primelor patru echipe și, din acel moment, să câştigăm prin măiestria antrenorului, prin valoarea jucătorilor. Eu așa îmi doresc să iau un titlu, nu să vină cineva să pună două milioane pe masă, să cumpăr zece jucători de top și să luăm titlul. Se poate şi așa, dar vă întreb ce lăsăm pentru Galați? Doar ocupăm o vitrină! Eu aș vrea infrastructură, pentru că, în momentul când am infrastructură, declar public că aduc cel puțin 500-1.000 de copii în plus la sport, dezvolt un fenomen care creează emulație la nivel de oraș, iar atunci pot ușor, ușor să aduc și niște oameni de afaceri, care văd ceva ce le place, este benefic pentru ei, pentru dezvoltarea copiilor, pentru societatea în care trăiesc.
- Aşadar, patru ani?
- Titlul e departe de noi. Eu nu am cuvântul imposibil în vocabular, dar acum titlul e departe de noi și depinde ce vrem la nivel de comunitate. Cum dezvoltăm strategia, cum venim cu lucruri noi, pentru că nu putem în același context să obținem efecte superioare.
Eu merg în continuare cu pașii mei, cu politica pașilor mărunți și caut să dezvolt nu doar baschetul ca fenomen, ci și ca idee, deoarece ideile creează alte idei. Din punctul meu de vedere, baschetul gălăţean are perspective.
NOTĂ: Emisiunea ”SPOT ON la Viața liberă – Galațiul sub reflector” este un produs ”Viața liberă”. Înregistrarea integrală a acestui interviu poate fi urmărită pe canalul YouTube al ziarului.
