DIN TOT ADÂNCUL SUFLETULUI TĂU,
blândeţi des/tristătoare se revarsă
şi mă cuprind cu sanctitatea lor,
ca pe o umbră peticită, arsă
de-atâta veşnicie-ntr-un zadar,
cu ochii pe cărarea dinspre gară,
poate se-ndură trenul de atunci
şi (mi) te aduce-n cea din urmă oară!
Poate se-ndură trenul de atunci
şi nu mai trece fără să oprească
aşa, cum a trecut de-atâtea ori,
pe lângă-mprejurarea mea lumească!
Până atunci, când trenul de atunci
va să-mi asculte ceastă rugăciune,
te rog frumos, te rog foarte frumos,
SPUNE CĂ EȘTI, DACĂ MAI POȚI A SPUNE!
