"INTERVIURI DE TOP" - Dr. Ionel Sinescu: "Tratarea unui român sărac, mai importantă decât banii"
Foto: Foto: Bogdan Codrescu

"INTERVIURI DE TOP" - Dr. Ionel Sinescu: "Tratarea unui român sărac, mai importantă decât banii"
Evaluaţi acest articol
(6 voturi)

Deşi apare destul de rar în presă, de profesorul Ionel Sinescu au auzit aproape toţi românii. Este părintele transplantului de rinichi din România şi numele de referinţă atunci când vine vorba despre chirurgia urologică din ţara noastră. Lista de îndatoriri, realizări şi funcţii ale profesorului este parcă nesfârşită: de un an şi câteva luni este rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, de mai multă vreme e academician şi membru al celor mai înalte foruri de chirurgie urologică din Europa. Medicul care a realizat primul transplant de renal din ţara noastră nu-şi permite aproape niciodată să se odihnească şi să-şi savureze în linişte succesele. Oricât de eficient ar fi autorului unui articol, tot nu poate reda, într-o singură pagină de ziar, întreaga „greutate” a unei vieţi a cărei deviză este performanţa profesională. Cu toate realizările sale, cu experienţa miilor de vieţi salvate, profesorul Sinescu este, pentru orice interlocutor, un model de eleganţă în ţinută şi în discurs.

- Câte operaţii de transplant s-au realizat, până acum, în clinica de chirurgie urologică pe care aţi dezvoltat-o la spitalul Fundeni?

- Vorbim despre 1.400 de intervenţii de transplant. Rata de succes este de peste 97 la sută, maximală în specialitatea aceasta şi în această procedură. Transplantul, în principiu, este o procedură codificată, aproape matematică. Sigur că sunt, din punct de vedere al tehnicii chirurgicale, uneori mai multe variante, raportat şi la ceea ce înseamnă anatomia vasculară a rinichiului pe care îl transplantezi şi în funcţie de anatomia vasculară a receptorului. Pot să vă spun că, în anatomia de facultate, rinichiul este un organ care trebuie să aibă o arteră, o venă şi un singur ureter. Am găsit, însă, rinichi care aveau nu o arteră, ci trei, patru sau cinci. În plus, nu prezentau o venă, ci două, trei sau chiar patru. Când astfel de organe sunt în organismul unui donator în viaţă, funcţionează foarte bine. Totuşi, atunci când îţi pui problema să transplantezi un astfel de rinichi cu anomalii vasculare multiple în organismul altui pacient, lucrurile se schimbă. Uneori eşti nevoit să foloseşti nu doar lupe chirurgicale, ci chiar microscopul operator. Iar dacă nu reuşeşti să obţii, tehnic, o revascularizare perfectă a rinichiului, probabil că, din acel moment, reuşita unui transplant este îndoielnică. După cele 1.400 de transplanturi, am ajuns la concluzia că va trebui să le comunicăm şi anatomiştilor care se ocupă de anatomia clasică faptul că una este varianta larg cunoscută a rinichiului şi altele sunt cele pe care le întâlnim, în chirurgie.

- Cum aţi devenit primul chirurg care a realizat un transplant de rinichi, în România?

- Am fost un norocos, din punct de vedere profesional, pentru că în 1984, când se pleca din ţară cu foarte mare greutate, am fost trimis la specializare în SUA, pentru a mă pregăti în chirurgie sub microscop operator. Am introdus, deci, în România, la acea vreme, ceea ce era o descoperire a ultimilor doi, trei ani. După ce m-am întors, din 1985, România a avut chirurgie urologică microscopică. Asta m-a pus în poziţia, în momentul în care am abordat transplantul de organe, să nu am dificultăţi atunci când trebuia să fac anastomoze vasculare. N-o spun cu mândrie. În mod normal, când faci transplant renal, trebuie să fii perfect în aceea ce priveşte chirurgia de transplant şi chirurgia vasculară, din cauză că de acolo provin dificultăţile. Rinichiul este foarte pretenţios la transplant, din punct de vedere al anomaliilor vasculare, dar şi din punct de vedere al potrivirii imunologice.

- Cine v-au fost mentorii? Cine v-a inspirat? Cine v-a ajutat?

- Au fost mai mulţi oameni care mi-au influenţat destinul profesional. În 1993 am luat legătura cu Arnold Blecker, un medic cu care lucrasem în stagiul din 1984 şi i-am spus că vreau să mă întorc la specializare pentru transplantul de organe. Nu aveam nici un ban. Ştia şi el din ce ţară veneam. După două zile, mi-a transmis că universitatea sa îmi oferea un stagiu de şase luni, cu o sumă de bani lunară, cazare, telefon şi integrarea într-o echipă de medici de elită. Pe 13 septembrie m-a aşteptat, alături de soţia sa Terry, la aeroport. Era joi. Sâmbătă a dat o petrecere la care i-a invitat pe toţi cei cu care urma să am de-a face în procesul de pregătire şi i-a rugat să mă implice. Recoltam rinichi şi făceam tranplant. Acum nu se mai face aşa. Eşti simplu observator. Au fost momente în care ei aşteptau anumite instrumente care nu erau sterile pentru a rezolva problemele vasculare care apăreau. Le spuneam că le rezolv eu cu mijlocaele existente şi o făceam, iar ei aveau încredere în mine. La finele stagiului, i-am zis lui Arnold că nu plec acasă, ci vreau să merg la Cleveland - la acel moment cel mai performant centru de chirurgie urologică de pe glob. A doua zi, a vorbit cu profesorii de la Cleveland - Andrew Novick şi Martin Risnick. Am lucrat într-un spital de 25 de etaje. Erau acolo cele mai dificile cazuri din lumea care îşi putea permite îngrijiri medicale de înaltă performanţă. Mi-a plăcut enorm acolo pentru că am văzut ceea ce putea fi mai greu pe plan mondial şi cum se rezolvau cazurile. Eram deja conferenţiar şi mă gândeam că exista deja posibilitate ca, peste câţiva ani, să preiau responsabilitatea clinicii în care lucram. Şi mă întrebam atunci: dacă îmi vine, spre exemplu, un bolnav în stare foarte gravă de la Galaţi, din oraşul dumneavoastră? În medicină există bolnavi, nu boli. Dacă eu nu mai văzusem şi nu mai abordasem niciodată un astfel de caz, ce puteam să-i spun? Unde să-l trimit? Dacă nu-l puteam trata, însemna că nu are şanse în România, iar pe vremea aceea nici unii dintre noi nu prea aveau bani, aşa că nu prea se pleca în străinătate, la tratament. În plus, ar fi însemnat că eu nu eram suficient de competent. Şi asta m-a motivat să mă întorc pregătit pentru ceea ce era mai greu.

Precizia chirurgului - cheia salvării vieţii pacientului

„Nu pot să mai accept astăzi, când avem computere tomograf şi RMN, să intrăm într-o operaţie fără să ştim ce vom găsi şi să fim surprinşi de amploarea leziunii. Cu alte cuvinte, e inacceptabil să facem ceea ce se numeşte, în limbaj de specialitate, laparotomie exploratorie. Noi nu operăm ca să vedem ce este acolo, ci ca să tratăm o afecţiune pe care deja am diagnosticat-o şi căreia i-am stabilit o indicaţie chirurgicală adaptată la stadiul de evoluţie al bolii. Laparotomia exploratorie nu trebuie să se mai efectueze niciodată, indiferent unde am fi, în ce ţară sau în ce spital, dacă suntem într-adevăr ancoraţi la o chirurgie modernă. În caz contrar, angajăm din start pacientul pe o cale greşită şi este foarte probabil să nu-l mai putem aduce la calea normală”, precizează profesorul Ionel Sinescu.

- Ce înseamnă har în chirurgie, domnule profesor?

- Harul înseamnă îndemânare. Are har chirurgul poate face nişte gesturi de o fineţe deosebită - aşa cum spunem noi în chirurgie - fără o dificultate majoră. Există oameni care sunt, din start, mai îndemânatici. Se remarca foarte bine acest har în chirurgia secolului al XIX-lea, până să se introducă formele de chirurgie pe care le avem acum şi se lucra cu anestezie locală sau cu anestezie generală cu cloroform. Trebuia să lucrezi într-un timp foarte scurt, cât ţinea această anestezie şi aşa precară. Aveai nevoie de rapiditate şi de precizie, ca să nu fie nevoie să repeţi o operaţiune deja făcută. Astfel, dacă totul mergea bine din punct de vedere tehnic, însemna că pacientul respectiv are o şansă mare să se redreseze. Eu cred - părere rezultată din peste 30 de ani de experienţă - că cel puţin 95 la sută dintre noi putem face o chirurgie performantă pentru că în momentul de faţă chirurgia nu mai înseamnă numai manualitate şi antrenament şi instrucţie până într-acolo încât gestul să fie perfect. Chirurgia trebuie să fie perfectă. Trebuie ca, prin chirurgia pe care o faci, să îl pui pe pacient în postura de a avea cele mai multe posibilităţi de redresare. Dacă de la început, prin operaţia pe care o faci, lucrurile nu se aşează foarte bine, înseamnă că există posibilitatea să apară incidente şi accidente pe durata operaţiei şi chiar o serie de complicaţii imputabile actului chirurgical. Ceea ce în mod firesc duce la un număr mai mare de complicaţii, dintre care unele pot fi fatale. Am vrut să menţionez acest fapt pentru că, din punctul meu de vedere, în acest moment a fi chirurg cu har înseamnă să fii conştiincios, să fii bine pregătit din punct de vedere al noţiunilor teoretice, în specialitatea chirurgicală pe care o practici. Trebuie să fii extraordinar de bun cunoscător al anatomiei normale, extraordinar de bun cunoscător al anatomiei patologice.

- Cum spuneţi dumneavoastră, chirurgul de excelenţă, că ar trebui să să se comporte un medic cu pacientul său?

- În primul rând, trebuie să ştii, ca medic, că dacă nu poţi, prin tine însuţi şi prin posibilităţile spitalului în care lucrezi, să îi oferi bolnavului şanse maximale, atunci trebuie să-l trimiţi la alt medic sau în alt spital, unde ştii că va avea acele şanse. Este o problemă de deontologie profesională. Orice cuvânt îi adresezi bolnavului trebuie să fie justificat. Nu trebuie să-l sperii şi sub nicio formă să-l umileşti. Nici nu trebuie, însă, să-i dai speranţe inutile şi să-i vinzi vise. Nu suntem vânzători de veşti bune, noi, doctorii. E tare păgubos să îi dai speranţe false unui pacient din cauză că, imediat după operaţie, el va vedea că nu merge bine, că simptomele pe care le avea persistă şi că tot ce a sperat a fost în zadar. Pacientul trebuie să-i fie pacientului un prieten care îl ajută să se facă bine, chiar dacă acesta îi adresează doar câteva fraze. Un om bolnav se uită la un medic îmbrăcat în halat alb cu toate speranţele. Nădăjduieşte că medicul este capabil nu doar să-i descopere boala, ci să-l şi trateze şi să-l facă să-l facă bine. Dacă medicul simte că nu-i oferă pacientului şansele maximale, firesc este să-i spună.

- Cât timp petreceţi în spital?

- De un an şi două luni sunt rector. S-au schimbat multe, de atunci, ca alocare de timp. De zeci de ani de zile, ajung la spital în jurul orei 6,00 dimineaţa şi de fiecare dată, înainte de a fi rector, am plecat atunci când mi-am terminat treburile. Asta însemna între 19,00 şi 22,00. Uneori, fără să exagerez, era nevoie să nu mai plec. Dacă era o urgenţă la ora 21,00 care nu fusese operată, eram nevoit să rămân la spital peste noapte. Chiar dacă programul normal de lucru s-a terminat, nu poţi trece pe lângă un pacient lăsându-l să sufere. Cum poţi respinge un om bolnav? Un pacient nu vine de plăcere la spital. Nimeni nu vine de plăcere, ci pentru că este bolnav. În principiu e bine să lucrezi un număr de ore pe zi. Dar, din păcate, medicul nu poate lucra cu ceasul în mână.

- Familia v-a înţeles sacrificiile?

- Familia cred că a înţeles până la un punct. Doar că înţelegerea a însemnat absenţa mea de multe ori din familie, renunţări la momente pe care eram şi obligat să le trăiesc acolo, ocupându-mă mai mult de copil şi familie. Şi fără îndoială că, de-a lungul timpului, acest lucru a creat şi anumite frustrări. Din păcate, nu poţi fi în acelaşi timp în mai multe locuri. Existenţa unui medic nu este una firească. Dacă te dedici şi unei specialităţi chirurgicale dificile, cu siguranţă că multe dintre momentele ce ar fi trebuit dedicate vieţii personale trebuie amânate. Renunţi la biletele de la operă sau teatru, spre nemulţumirea familiei, de al cărei ajutor şi înţelegere ai nevoie.

"Şcoala românească de medicină este performantă!"

"Există medici şi centre medicale care sunt pe acelaşi plan cu cele din celelalte state europene. Şcoala noastră a fost extrem de bună de-a lungul ultimelor decenii, până în 1989. De ce? Înainte de Revoluţie, la Medicină se intra în condiţiile unei concurenţe de până la 19 candidaţi pe loc. Te treceau fiorii pe şira spinării ştiind că alţi 18 vor locul acela. După Revoluţie, au apărut o serie de profesii care îţi dădeau o mulţumire mai mare pe plan financiar şi către care tinerii s-au îndreptat. Tot după Revoluţie au apărut mai mulţi oameni care au dat un exemplu foarte prost, ajungând la o condiţie financiară foarte bună, dar prin mijloace care ridicau mari semne de întrebare. Ca urmare, cei mai puţin ancoraţi în ceea ce înseamnă un viitor solid n-au mai fost atraşi de medicină. În primii ani de după Revoluţie, concurenţa începuse să scadă la admitere şi nu mai veneau neapărat doar cei mai buni dintre absolvenţii de liceu. Au venit însă anii de după 2000, când circulaţia în Europa a devenit liberă. Iar tinerii au realizat că, dacă devin medici, nu sunt obligaţi să practice în România. Dar că au nevoie de cunoştinţe solide şi de o pregătire foarte bună. Mulţi dintre studenţii noşti foarte buni pleacă. Acest lucru este rău pentru noi, dar nici nu-i putem îngrădi", precizează prof. dr. Ionel Sinescu.

- Astăzi, dacă aţi fi din nou absolvent de liceul, aţi mai alege tot medicina, urologia şi România?

- Aş alege tot medicina, chiar dacă aş şti de la început ceea ce ştiu acum despre România. În 1984, când puţini oameni reuşeau să plece din ţară, aş fi vrut să rămân în străinătate, în SUA şi Germania. Nu mi-am dorit, însă, niciodată să fiu departe de rădăcinile pe care, inevitabil, le am aici. De oamenii pe care, într-un fel sau altul, m-au format. De prieteni. Parcă tratând un român sărac, fără nicio altă posibilitate decât un medic care să-l ajute, am o mulţumire mai mare decât dacă aş lucra în SUA, unde am şi fost invitat să rămân şi unde câştigurile mele materiale ar fi fost mai însemnate. Implicarea mea emoţională este mult mai mare într-un caz de aici. Dacă un semen de-al meu din această ţară a avut ghinionul să se îmbolnăvească, are poate şi şansa să dea peste un medic care să-l ajute să se vindece. Înseamnă mai mult pentru mine decât sumele de bani uriaşe pe care le-aş fi putut câştiga.

Fundeni, un Cleveland în miniatură

"Centrul de la Fundeni nu este cu nimic mai prejos decât cele din multe ţări europene vestice. Este un centru gigant, cu 200 de paturi, 10 săli de operaţie, 20 de paturi de ATI, un departament de transplant renal separat cu 20 de paturi, dintre care 10 de terapie intensivă. Organizarea este similară cu cea pe care am văzut-o la Cleveland”, ne-a declarat prof.dr.Ionel Sinescu.

"România se va reclădi"

"Cred că această ţară are un viitor. Generaţia tânără - aşa deznădăjduită cum pare uneori - are putere să treacă peste greutăţile de moment, iar peste ani, nu prea mulţi, se va reclădi ceea ce trebuie reclădit. E nevoie de multă muncă, dar altă cale nu există. Trebuie să o luăm de la capăt pe un drum de muncă şi de promovare a valorilor", spune academincianul Ionel Sinescu.

Cine este Ionel Sinescu

Profesorul Ionel Sinescu s-a născut pe 8 decembrie 1951, la Movileni, în judeţul Iaşi. Şi-a făcut studiile primare şi liceale la Iaşi şi Câmpulung Moldovenesc, iar facultatea de medicină a urmat-o la Bucureşti. A urmat perioada de rezidenţiat în chirurgie. Vine la Spitalul Fundeni în anul 1980 şi îşi începe pregătirea în domeniul urologic. În 1984 pleacă în Statele Unite, la specializare. Se pregăteşte la University of California, Los Angeles School of Medicine şi University of Louisville School of Medicine, alături de medici cunoscuţi în SUA. La întoarcerea în ţară începe „să transplanteze” sistemul american la Spitalul Fundeni. În 1989 studiază la Hamburg, iar în 1990 ajunge până la Shanghai, Beijing şi Tel Aviv. În 1991-1992 studiază transplantul de organe la Paris, urmând ca, în 1993, să înceapă un nou stadiu de pregătire în Statele Unite. După primele şase luni de pregătire, urmează un stagiu la Cleveland, unde funcţionează cel mai performant centru de chirurgie urologică din lume.

În 2011, a devenit membru al Academiei Române. După ce a fost vreme de opt ani prorector, profesorul Sinescu este, de la începutul lunii februarie 2012, şi rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti.

Este şeful celei mai mari clinici de urologie din ţară, care funcţionează la Fundeni.

Printre distincţiile primite de-a lungul vremii se numără şi Steaua României în Grad de Cavaler. Este membru în cele mai prestigioase societăţi şi asociaţii de urologie din România şi din Europa. Pe unele dintre acestea le-a înfiinţat sau le prezidează. Printre pacienţii săi s-au numărat patriarhul Teoctist, Valentin Ceauşescu şi Radu Câmpeanu.

CV-ul său numără - cu stagii de pregătire, diplome, titluri, funcţii şi articole publicate - peste 60 de pagini.

Citit 27026 ori Ultima modificare Marți, 06 August 2013 10:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.