Prof. dr. Michaela Dobre este biochimist principal în cadrul Laboratorului de Analize Medicale al Spitalului de Copii "Sf. Ioan" Galaţi. Din 2005, predă la Facultate de Medicină şi Farmacie din cadrul Universităţii "Dunărea de Jos" Galaţi. Din 2013, activităţii sale i s-a adăugat managementul academic, îndeplinind funcţia de prodecan al Facultăţii de Medicină şi Farmacie. În ceea ce priveşte cercetarea medicală, dr. Michaela Dobre are 126 de apariţii în reviste ştiinţifice şi 13 proiecte de cercetare sau educaţionale, realizate în decurs de aproape 11 ani. Munca sa, deşi mai puţin vizibilă pentru micii pacienţi şi pentru părinţii acestora, este de o importanţa capitală în stabilirea unui diagnostic exact, o condiţie de bază pentru reuşita oricărui tratament medical.
- Doamnă Michaela Dobre, ce v-a determinat să alegeţi o carieră în domeniul biologiei medicale?
- În copilărie, suntem precum celulele stem: creştem şi visăm că putem deveni orice! Mergem apoi la şcoală şi începem să avem preferinţe - sunt materii la care învăţăm cu uşurinţă şi altele care cer efort. Unele materii ne plac, altele nu. Cândva, când am început liceul, eram decisă să merg la Medicină, la Cluj. Eram în clasa a X-a când s-a introdus specializarea liceelor. Eu eram la LVA, care urma să se specializeze pe matematică-fizică. Nu mă interesa, aşa că am dat treapta la Liceul de Chimie-Biologie (actualmente "Emil Racoviţă"). În clasa a XII-a s-a întâmplat să mergem în practică la Spitalul Judeţean. Experienţa pe care am trăit-o la secţia ATI m-a făcut să renunţ instantaneu la ideea de Medicină - empatizam prea mult cu bolnavii. Pentru o vreme, am avut opţiuni foarte diferite pentru facultate: arhitectură, franceză-română, chimie alimentară. Până într-o zi, când la liceu l-am avut ca invitat pe academicianul Eugen Macovschi, care m-a vrăjit cu teoria biostructurală. După conferinţa domniei-sale, am ştiut ce vreau: biochimie la Bucureşti.
Am intrat la facultate ocupând unul din cele 25 de locuri pe ţară, dar nu m-am mai întâlnit cu academicianul... Ieşise la pensie. Am învăţat o biochimie ”molecularistă”, cum zicea Eugen Macovschi, aşa cum se învaţă şi astăzi. Pe atunci, biochimia era vârful de lance al cercetării, genetica era doar la nivel de citogenetică (ramură a geneticii care studiază fenomenele ereditare la nivelul nucleului celular - n.r.). După ce am absolvit facultatea, am avut repartiţie, după stagiu, în cercetare, dar am renunţat din motive familiale.
- Cum aţi ajuns să profesaţi la Spitalul de Copii "Sf. Ioan" din Galaţi?
- În 1990, după ce s-a deschis accesul la ocuparea posturilor în oraşele mari, precum Galaţiul, am intrat prin concurs la Spitalul de Copii. Până la înfiinţarea Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Galaţi, am crezut că munca de laborator este tot ceea ce pot să fac. Când domnul decan Nechita mi-a propus să predau la facultate, nu am stat pe gânduri şi am acceptat. Aşa că m-am înscris la doctorat la facultatea la care absolvisem cu 20 de ani în urmă - numai că, negăsind locuri disponibile la Biochimie, am intrat la doctorat la Genetică. Această specializare a virat instantaneu oferta didactică de la Biochimie spre Genetica medicală. După cum se vede, în viaţă, fiecare alegere este şi o renunţare...
- Aveţi numeroase articole publicate în literatura de specialitate. Cu ce rezultate vă mândriţi în activitatea de cercetare?
- Că mă mândresc e prea mult spus! Dar mi-a produs satisfacţie faptul că mi s-a publicat o lucrare despre evaluarea diagnosticului de autism, sub formă de capitol într-o carte străină ("A Neurodevelopmental Journey from Genes to Behaviour"), sub redacţia prof. Valsamma Eapen, de la catedra de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din Universitatea New South Wales, Australia. Am scris această lucrare pornind de la studiile pe care le-am efectuat pe parcursul doctoratului, teza mea având ca subiect rolul unei gene în autism şi retard mental.
Tot în perioada doctorală s-a publicat un articol despre comparaţia a două tehnici utilizate în genetică, care a atras în timp opt citări, din care şapte internaţionale. Apoi, ca urmare a unui articol despre sindromul metabolic raportat la zona noastră, publicat în prealabil împreună cu colaboratoarea mea de la catedră, d-na dr. Bianca Chesaru, am făcut parte dintre autorii unui studiu naţional despre obezitate la copii, coordonat de d-na prof. Maria Puiu, preşedintele Societăţii Române de Genetică Medicală, articolul urmând să apără în cursul acestui an în "Obesity Facts", la editura Karger. Ce să spun, până la urmă, m-a bucurat fiecare articol publicat, fie că a fost vorba de articole ISI ori BDI, fiindcă a însemnat o recunoaştere a muncii depuse.
- Sunteţi şi cadru didactic, lucraţi şi în cadrul Spitalului de Copii Galaţi. Cum reuşiţi să "împăcaţi" cercetarea cu activitatea didactică şi cu munca în spital?
- Cum se împacă? În principiu, ca-n ”Hora unirii”: ”Ca doi brazi într-o tulpină/ Ca doi ochi într-o lumină!” Ambele activităţi sunt în slujba aceluiaşi scop: sănătatea umană. Eu iau experienţa practică şi o folosesc la facultate. Invers, studenţii noştri vin în spital să aplice cunoştinţele teoretice dobândite în şcoală. Teoria şi practica sunt cele două jumătăţi ale întregului. Spre exemplu, în cazul unor studii comune, eu vin cu studiul paraclinic, alt coleg vine cu studiul clinic şi scriem o lucrare pe care o prezentăm la o conferinţă. Lucrările de licenţă ale studenţilor se fac pe baza cazuisticii specifice, pe care o găsim în spitale. Nu aş renunţa la nimic din ceea ce fac, deşi efortul este consistent, iar ziua nu are decât 24 de ore... De aceea am optat, în urmă cu nouă ani, pentru activitate doar la jumătate de normă la spital.
- Cât de relevantă este munca un biolog în tratamentul pacientului?
- Am convingerea că munca mea este deosebit de importantă, având rol de evaluare a diagnosticului clinic sau a evoluţiei bolii sub tratament. Noi, oamenii de laborator, facem parte din echipa de culise a actului medical - dar fără noi nu se poate! Noi, alături de imagistică, oferim medicului argumentele pentru orientarea în câmpul minat al simptomatologiei bolii. Pentru pacient, un medic bun este cel care îl vindecă. Medicul poate să vindece doar dacă stabileşte corect diagnosticul. Diagnosticul se pune pe seama investigaţiei clinice şi paraclinice, deci medicul chiar se bazează pe rezultatele oferite de laborator. Cu alte cuvinte, vindecarea pacientului se face în echipă, important e ca fiecare să-şi facă meseria cu responsabilitate şi cu respect pentru munca celuilalt. În esenţă, fiecare e specialist în domeniul său.
- Este o realitate faptul că sistemul de sănătate din România este subfinanţat. Se reflectă această stare de fapt şi în condiţiile de muncă pe care le aveţi?
- Lucrez în sănătate din 1990 şi sistemul de sănătate a fost mereu subfinanţat. Totuşi, condiţiile de muncă actuale sunt incomparabile faţă de momentul angajării. Mă voi referi doar la activitatea de laborator. Avem aparatură performantă, care ne asigură încredere în rezultate, rapiditate în execuţie şi siguranţă în utilizare. Cele mai multe s-au achiziţionat pe baza proiectelor câştigate de spital, nu din fonduri proprii. Aprovizionarea cu reactivi şi consumabile se face regulat. Avem un colectiv capabil şi dispus să diversifice activitatea de laborator, pentru a ne ridica la nivelul unui spital clinic de elită - mă gândesc la investigaţii imunologice şi genetice. Dar subfinanţarea ne îngreunează activitatea prin supraîncărcarea personalului existent, deci nu se poate pune problema de diversificare fără modificarea schemei de personal - care trebuie plătit!
- Aţi fost sau sunteţi tentată să plecaţi din România, pentru a profesa în altă ţară?
- Nu, dar asta nu înseamnă că nu m-am informat cum aş fi remunerată dacă aş profesa în altă ţară, fie ca biochimist, fie în calitate de cadru didactic. Dar destinul meu e aici.
- Cât de interesaţi sunt studenţii dumneavoastră de disciplinele pe care le predaţi?
- Mărturisesc că am o prezenţă bună la curs. Încerc să fac predarea atractivă, prin filme, animaţii, simulări pe calculator... ceva care să le ţină interesul treaz. Genetica este o disciplină care m-a entuziasmat în primul rând pe mine şi încerc să le transmit această stare şi studenţilor mei. Când crezi cu convingere în ceea ce spui este mai uşor să captezi atenţia audienţei. Îi avertizez că Genetica este o ştiinţă a perpetuării minunii vieţii, dar că Genetica medicală este o ştiinţă a greşelilor întâmplate pe acest drum. Le spun că toţi ne dorim copii perfecţi, dar că noi putem doar să ne alegem partenerul, iar întâmplarea face restul. Le explic cum moartea face parte din viaţă şi cum mediul selectează pe cel mai bine adaptat, nu pe cel mai bun. Mă bucur când, la sfârşitul cursului, rămân să pună întrebări. Mă bucur şi mai mult dacă şi pot să le dau un răspuns!
- Sunt tineri care îşi doresc să vă urmeze traseul profesional?
- Am avut surpriza ca o studentă pe care am îndrumat-o la licenţă să îmi declare că am făcut-o să îndrăgească laboratorul şi că va alege la rezidenţiat medicina de laborator. Actualmente este medic rezident pe această specialitate. Sunt studenţi care au absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie şi s-au întors în calitate de cadre didactice şi lucrez acum cu ei din altă perspectivă. Am reuşit să "convertesc" pe Genetică şi un cadru didactic, o colegă medic cu a doua specialitate în medicină de laborator, care face şi muncă didactică şi de laborator alături de mine şi pe care o apreciez foarte mult profesional, pentru că poate, ca medic, să facă şi mai mult decât mine în domeniul disciplinei. Sper să nu fie niciunul dezamăgiţi de alegerile făcute. Traseul meu profesional didactic a început ca o oportunitate târzie - colegii mei mai tineri au un mare avantaj de partea lor: timpul.
