În altă cultură, "iei forma vasului în care ai intrat"

În altă cultură, "iei forma vasului în care ai intrat"
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Prezentă la Galaţi, la Festivalul internaţional de literatură "Poezia - port la Dunăre", ne-a citit la Foişor, la mal de fluviu, poeta Ioana Crăciunescu, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

Ioana Crăciunescu se defineşte în primul rând ca poetă, nu ca actriţă. Deşi a jucat cu succes pe scenă la Nottara sau la Sibiu şi în zeci de filme de lung metraj. În Franţa, a jucat în piese de Eschil, Virgil Tănase, Matei Vişniec sau Tennessee Williams. Are şapte volume de versuri. De altfel, în 2009, cucerea Premiul Naţional pentru Poezie "Nichita Stănescu", oferit de Ministerul Culturii. De pildă, mi-au plăcut mult versurile "Iubirea coboară ţipând pe scări,/ ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur."

Case reclădite prin Teatru. Fundaţie

A jucat 25 de ani pe scene din Paris, investind apoi în ţară pentru salvarea unor vechi case bătrâneşti sau reclădind şcoli ruinate din sate săseşti, pe care le salvează: conduce Fundaţia "Ioana Crăciunescu - urgent", alături de parizianul Thierry Chaillous, manager de evenimente medievale şi culturale. Actriţa organizează prin fundaţie şi evenimente culturale.

A jucat două decenii şi jumătate în străinătate: la Paris, inclusiv la Teatrul de poezie românească "Opium" de la Haute Allier, dar şi la Avignon, a jucat în Belgia, în Luxemburg, chiar şi în Japonia. La Galaţi, a cercetat Faleza şi a colindat străzile Portului şi a ţinut neapărat să comande calcan. Am reuşit să vorbim o vreme măcar despre teatru.

- Ce diferenţe sunt între publicul de acasă şi cel francez? Francezii sunt mai informaţi?

- Acolo trebuie să joci într-o altă limbă şi să joci într-un alt spirit. Prima mare problemă este că bagajul sentimental nu este acelaşi. Acutele îi enervează. Ei pun mare preţ pe text şi nicidecum pe trăirism, pe exacerbarea sentimentelor în afara textului. Ei urmăresc textul şi dacă te şi mişti şi vorbeşti, dacă mai şi urli, nu te mai ascultă. Învăţând târziu limba franceză, ca să joc, deja limba mea română era încărcată cu ceea ce se chemă patosul trăirilor de tip românesc. Deci eu nu puteam să spun cuvântul "pâine" fără să am imaginea din Gara de Nord, a sacilor de pâine rece, la cinci dimineaţa, când plecam eu la filmări. Pentru ei, pâinea este însă o baghetă - e ceva pufos. Oricât de bine pronunţam cuvântul, la mine căpăta o  încărcătură dramatică nejustificată. Deci, cel mai greu a fost să-mi acordez sentimentele la un nou sistem de percepere a realităţii, care e foarte diferit. Acolo nu există  ne certăm şi-ţi dau cu tigaia în cap, ci "si´l te plaît, pour demain, d'avoir un randez-vous avec l'avocat”, totul e "gentille" Pare drăguţ, dar e groaznic, iar prin întâlnirea la avocat se pierd milioane... Relaţiile interumane sunt total diferite.

- Francezii iubesc mai mult clasicul?

- Pot să spun că am jucat rolurile cele mai mari acolo, nu aici, din două motive: unu - pentru că am învăţat o limbă franceză cultă (am jucat toate reginele, prinţesele, pentru că generaţia tânără, ca şi aici, vorbeşte pe SMS-uri, nu mai pronunţă cuvântul până la sfârşit) şi în al doilea rând, pentru că aici am avut antrenamentul spectacolului clasic, cu spectacole de trei ore. Şi ei nu au suflu, decât pentru acţiuni mici, nu pot să reziste trei ore. Deci eu am jucat în „Trandafirul tatuat”, de Dario Fo, când trei ore nu ieşeam din scenă şi ţineam cap-coadă rolul. Au dat probă să ia rolul italience, franţuzoaice - n-au putut, din cauza antrenamentului. Iar dacă e să vorbim şi despre literatură, de câte ori citeşti un Shakespeare în română te întrebi: e... chiar Shakespeare? Aşa este şi jocul în teatru: trebuie să iei forma vasului în care ai intrat, nu trebuie să te împotriveşti. Am fost selecţionată dintre multe, după vreo cinci ani, de un regizor din Japonia, la Tokyo, şi am fost luată cu un partener cu care jucasem mai multe spectacole în Franţa. Trebuia să  jucăm în franceză, în singurul teatru de artă contemporană din Tokyo, să jucăm o piesă de Brecht care n-a mai fost niciodată jucată: "Împăratul şi cerşetorul". Au schimbat în "Împărăteasa şi cerşetorul", ca să joc eu. Ştiam că spectacolul e foarte bun, ştiam că vor fi locuri în care se va râde şi, la premieră, am lăsat un decalaj între replică şi eventuala reacţie a publicului. Dar nu jucasem niciodată într-o sală plină cu japonezi şi n-am ştiut niciodată că japonezele au un râs la fel de gros ca bărbaţii, deci e ca un harakiri! Când a râs sala aia, ne-am lipit de decor, am înlemnit, pentru că eram obişnuiţi cu francezii, care râd ca păsărelele - o-ho-ho, o-ho-ho.

- Sunt diferenţe de... răbdare şi de cultură între publicul francez şi cel român?

- De cultură, nu. Arta teatrului este o artă, cum să spun, ca la box, ca la meci, este imediată, nu stă nimeni să se gândească. De exemplu, vorbeam cu [teatrologul de la Paris, academicianul român] George Banu. Spunea: "Ioana, am ajuns la vârsta la care am văzut de 500 de ori „Pescăruşul”, îmi dau seama din primul sfert de oră dacă e un spectacol bun sau rău. Şi îmi pot permite să nu pierd încă trei ore, pentru că am viaţă puţină, mai bine mă duc să scriu. Mi-e ruşine că ies, dar înainte aşteptam ca un sclav să se termine spectacolul, deşi eu ştiam ce va urma.” Cultura e din secunda în care un om alege să se ducă la o piesă, nu e numai interesul de a vedea o vedetă, e apartenenţa la o anumită cultură, pentru că altfel nu te duci la teatru, te duci la revistă sau la te duci la bordel.

- Dar dacă este o piesă absolut nouă pentru francezi?

- Vreau să spun că Vişniec este mult mai bine perceput în străinătate decât în România; nu numai în Franţa, oriunde în lume! Japonezii îl joacă cu o plăcere nebună, şi englezii, numai în România este discutabil. Şi aici e problema noastră: mai bine micşorăm pe cineva...

- Deşi Vişniec îşi oferă textele cu dărnicie, suportând uneori chiar şi masacrarea lor, de către amatori!

- Scriitorii nu sunt unul împotriva altuia: cărţile se aşează una lângă alta în bibliotecă! Niciodată, dacă nu dai dreptul unui regizor să vină cu personalitatea lui pe textul tău, nu poţi decât să ai parte de un executant care merge exact pe indicaţiile tale! Şi atunci, nu este creaţie: eu îţi dau să faci o şaibă şi tu o faci uite-aşa! Vişniec a avut intuiţia că acelaşi text poate fi jucat foarte diferit, în ţări diferite. La un moment dat, am vrut să facem cu Teatrul din Torino şi cu Rădăuţiul şi cu un teatru din Iugoslavia un proiect: fiecare ţară să monteze aceeaşi piesă a lui, cu un spectacol itinerant. Cu rezultate diferite. Teatrul nu e matematică, nu e chimie! 

Citit 7075 ori Ultima modificare Luni, 10 Iulie 2017 23:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.