Ieri, „Viaţa liberă” a scris despre funcţionarul public de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, Eduard Claudiu Miloiu, care a fost acuzat de procurorii DNA de abuz în serviciu.
Abuzul în serviciu a fost săvârşit în perioada 2005 –2006, aşa susţin procurorii, şi a văduvit statul de o sumă frumuşică, chiar şi la acea vreme, când nu era ţara în criză.
Vorbim aici despre 723.480,11 euro, sumă calculată la un curs mediu anual de 3,57 lei/euro, reprezentând TVA deductibilă şi impozit pe profit.
Nu mai are rost să calculăm suma la cursul de astăzi al euro, pentru că ne-am face pur şi simplu sânge rău.
Tot sânge rău ne-am face şi dacă am calcula cât s-ar fi încasat din dobânda la bancă în cazul în care cineva ar fi depus această sumă în 2005.
Dar despre faptul că procurorii au avut nevoie de 5 ani de zile să instrumenteze un dosar, care ajuns în instanţă va mai acumula ceva praf şi prin arhivele şi birourile judecătorilor, am putea să discutăm. Nu de alta, dar acest caz nu este singular.
Multe astfel de dosare, instrumentate de procurorii români (nu nominalizăm pe nimeni în mod expres), ajung în instanţă aproape când termenul de prescripţie al faptei bate la uşă. Şi, dacă intervine prescripţia, nimeni nu mai poate face nimic.
„Dacă intervine prescripţia, dosarul este închis. Doar dacă inculpatul doreşte să îşi dovedească nevinovăţia şi cere acest lucru instanţei, dosarul se judecă în continuare”, ne-a explica în urmă cu ceva timp un judecător gălăţean în legătură cu un alt dosar, care se apropie cu paşi repezi de prescriere.
Am amintit de acest dosar deoarece termenul în care a fost instrumentat de procurori este identic cu cel din dosarul funcţionarului public gălăţean, 5 ani.
Astfel de dosare, în care este vorba despre sume frumuşele de bani, au nevoie de 5 ani pentru a pleca de la procurori şi pentru a ajunge pe masa judecătorilor, unde mai stau alţi câţiva ani buni.
Şi nu pentru că nu ar vrea judecătorii să le termine repede ci pentru că justiţia este ba subfinanţată, ba judecătorii sunt prea puţini şi sunt nevoiţi să dea termene foarte lungi, ba pentru că părţile din dosar au plecat în vizită peste hotare şi au uitat să se întoarcă să mai depună mărturie etc.
Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu dosarele mici, în care ţaţa Floarea este acuzată că a furat o găină pentru că nu avea ce mânca. Dosarul ei este instrumentat rapid, iar pe ea o arestează şi o ţin după gratii pe toată perioada procesului.
Ţaţa Floarea este pericol public pentru că nu are ce mânca, iar cei care fură bani cu sacul dorm liniştiţi cu capul pe pernă, aşteptând să treacă anii şi dosarul să fie închis.
