Evaluaţi acest articol
(10 voturi)
2 comentarii

Consorţiul RWRC a deschis o acţiune în instanţă pentru recunoaşterea unei decizii a Curţii de Arbitraj de la Zurich, care face praf contractul încheiat cu AFDJ Galaţi * Lucrările au fost încheiate de 9 ani, dar litigiile au rămas la suprafaţă * Martori-surpriză, presiuni diplomatice, dar ultimul cuvânt îl au judecătorii

Litigiul dintre Administraţia Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ) Galaţi şi „Rostok Wreck Removal Consortium (RWRC), format din firmele Multraship, Titan şi Deltacons, ce are drept miză nu mai puţin de 12,5 milioane de euro, va fi tranşat, în cele din urmă, de judecătorii gălăţeni. Ieri a avut loc, la Tribunalul Galaţi, prima înfăţişare dintr-un proces de care depinde punerea sau nu în executare a unei decizii a Curţii Internaţionale de Arbitraj de Zurich, de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris. Potrivit acelei decizii, AFDJ Galaţi ar trebui să plătească firmelor care, în urmă cu aproape 9 ani, au scos din apele Dunării epava navei Rostok, pe lângă cele aproape cinci milioane de euro achitate conform contractului, încă 7,63 de milioane de euro, plus dobânzi, penalităţi, taxe de arbitraj şi onorarii pentru avocaţi, ce duc suma totală la valoarea de peste 12,5 milioane de euro. Autorităţile române au pus însă sub semnul întrebării corectitudinea modului în care s-a desfăşurat arbitrajul, aşa că, până la urmă, tot judecătorii vor fi cei care vor avea ultimul cuvânt.

De unde a plecat totul

Eşuarea navei ucrainene Rostok, în septembrie 1991, pe canalul Sulina, în apropierea localităţii Partizani, a fost considerată una dintre cele mai mari catastrofe petrecute pe Dunăre. Circulaţia pe canalul Sulina a fost practic sugrumată dintr-o lovitură, traficul naval fiind blocat total aproape un an de zile. Au fost mai multe încercări de ranfluare a epavei, dar din cauza complexităţii tehnice a operaţiunii, acestea au eşuat rând pe rând. În cele din urmă, pentru reluarea traficului naval pe Canalul Sulina a fost nevoie de realizarea unei rute ocolitoare, pe lângă epavă, dar nu fără eforturi şi costuri imense, pentru a face faţă curenţilor puternici şi aluviunilor.

O şansă pentru îndepărtarea epavei a apărut însă la începutul anilor 2000, când în baza unui proiect mai amplu de modernizare a condiţiilor de trafic pe Dunărea Maritimă, finanţat prin intermediul Băncii Europene de Investiţii (BEI), s-au prevăzut fonduri şi pentru ranfluarea epavei „Rostok”. În urma unei licitaţii internaţionale, contractul a fost atribuit consorţiului format din Multraship (Olanda), Titan (SUA) şi Deltacons (Tulcea). Potrivit Memorandumului de Înţelegere, consorţiul se oferea să execute lucrarea la un preţ de 4.999.000 euro, la care se putea adăuga eventual, în cazul unor „cheltuieli neprevăzute”, o sumă de maximum 1 milion de euro.

De la contract la arbitraj

Contractul era unul de tip FIDIC (contract standard în domeniul construcţiilor, utilizat drept model de referinţă pe plan internaţional - n.r.), recomandat de BEI, iar acesta prevedea că firmele îşi vor primi banii doar dacă ranfluarea epavei va fi dusă la bun sfârşit. În caz de litigiu, contractul prevedea că se va apela la Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti. Iar probleme aveau să fie destule.

Demarate în noiembrie 2004, lucrările de ranfluare a epavei „Rostok” ar fi trebuit finalizate în şase luni. Se miza pe o intervenţie în forţă. La faţa locului au fost aduse utilaje puternice şi echipe de scafandri dintre cele mai bune din lume. Numai că, rând pe rând, au început să apară complicaţiile: aluviunile din navă aveau consistenţa betonului, iar în magazii se mai afla destulă marfă, baloţi de oţel, care îngreunau şi mai mult lucrurile. Iarna a adus geruri şi sloiuri cumplite, vara a adus inundaţii de proporţii. Cele mai dramatice momente au fost cele în care doi scafandri - unul britanic şi unul american - şi-au pierdut viaţa în cursul operaţiunilor. În cele din urmă, în ianuarie 2006, ranfluarea navei s-a finalizat, dar asta după ce corpul epavei a fost tăiat în mai multe bucăţi, acestea fiind transportate şi depozitate pe braţul Sf.Gheorghe. Încă dinainte de finalizarea lucrărilor, RWRC a solicitat o suplimentare a sumelor plătite în contul lucrărilor, însă atât conducerea AFDJ Galaţi, cât şi cea a Ministerului Transporturilor au refuzat acest lucru, termenii contractului fiind fermi în privinţa sumei de aproape 5 milioane de euro - nici mai mult, nici mai puţin.

De la Galaţi la Zurich via Paris

Chiar dacă, iniţial, litigiile între cele două parţi ar fi trebuit stinse la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti, RWRC, având compania olandeză Multraship drept lider de consorţiu, a deschis procedura de arbitraj direct la Camera Internaţională de Comerţ de la Paris şi, în ciuda obiecţiilor ridicate de AFDJ Galaţi, reprezentată de Casa de Avocatură Raţiu&Raţiu, cazul a intrat în pronunţare la Curtea de Arbitraj de Zurich. Din complet au făcut parte trei arbitri: unul desemnat de partea olandeză, unul de partea română şi un arbitru elveţian, desemnat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

Compania olandeză a cerut în plus 7,5 milioane de euro (ulterior chiar 12 milioane de euro) plus alte cheltuieli, invocându-se, printre altele, faptul că documentaţia tehnică ce i-a fost prezentată iniţial nu a corespuns cu realitatea din tern, fiind nevoie de executarea de lucrări suplimentare. De partea cealaltă, AFDJ Galaţi a susţinut pe parcursul procesului de arbitraj că, de fapt, Multraship nu a făcut o evaluare corectă a situaţiei din teren şi şi-a supraevaluat forţele. Iar dacă preţul stabilit era de cinci milioane de euro, acesta nu putea fi modificat. Acesta era preţul cu care, de altfel, s-a câştigat o licitaţie de achiziţii publice, neexitând o bază legală pentru modificarea acestuia, în afara limitelor prevăzute de contract.

Martor-surpriză

Un fapt cel puţin bizar pe parcursul derulării procesului de arbitraj a fost că, la un moment dat, drept martor al companiei olandeze a fost citat un consultant, tot olandez, care în fapt ar fi trebuit să apere interesele AFDJ Galaţi. Mai exact, Johan M.H., care a îndeplinit calitatea de Inginer FIDIC şi ar fi trebuit să supervizeze în numele beneficiarului buna desfăşurare a lucrărilor, a susţinut în faţa arbitrilor că ar fi asistat la o discuţie între conducerea AFDJ Galaţi şi reprezentanţi ai Multraship, în urma căreia cele două părţi ar fi convenit să se renunţe la suma fixă de 5 milioane de euro prevăzută în contract! Chiar dacă AFDJ Galaţi a negat că ar fi existat vreun astfel de acord, chiar dacă nu există nici document care să ateste că o astfel de înţelegere ar fi avut loc, chiar dacă nu există nici un document prin care termenii contractului să fi fost modificat, Curtea de Arbitraj a reţinut declaraţia lui Johan M.H., fiind practic deschisă calea spre modificarea preţului iniţial. În cele din urmă, în 2012, Curtea de Arbitraj de la Zurich a dat câştig de cauză părţii olandeze, astfel că, în viziunea acesteia, AFDJ Galaţi e bun de plată pentru vreo 12,5 milioane de euro.

Demn de remarcat este însă că, deşi, în general, deciziile Curţii de Arbitraj se iau după ce arbitrii ajung la o concluzie unanimă, pe acest caz decizia a fost luată cu scorul de doi la unul. Arbitrul român, dr.Victor Tănăsescu, a prezentat şi înregistrat în decizia Curţii o opinie separată, atât în ceea ce priveşte modul de evaluare a lucrărilor şi caracterul „neprevăzut” al acestora, cât şi în ceea ce priveşte interpretarea privind modificarea clauzei prin care preţul lucrării putea fi mărit. „Tribunalul arbitral nu se poate baza pe o simplă afirmaţie (a lui Johan M.H. - n.r.) atunci când se analizează cazul, fără a fi coroborată cu elemente de probă prezentate în cursul arbitrajului care atestă contrariul şi anume că AFDJ nu a convenit niciodată la depăşirea plafonului de 1.000.000 euro (ce figura în contract pentru eventuale „Cheltuieli neprevăzute”)”, se precizează în opinia prezentată de arbitrul român. În opinia AFDJ Galaţi, „mărturia” lui Johan M.H. este, practic, o trădare chiar a intereselor celor care ar fi trebuit să beneficieze de serviciile sale, dar în acelaşi timp este uluitoare şi uşurinţa cu care arbitrul olandez şi mai ales cel elveţian au acceptat modificarea unui contract în baza unei simple declaraţii verbale.

Arbitraj cu suspiciuni

Circumstanţele în care a fost luată decizia Curţii de Arbitraj de Zurich a stârnit suspiciuni şi la nivelul altor autorităţi din România. Astfel, deşi în conformitate cu normele dreptului internaţional, în speţă „Convenţia de la New York” privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, statul român ar trebui să execute voluntar punerea în aplicare a deciziei Curţii de Arbitraj, el nu a făcut acest lucru. La un moment dat, a fost chiar iniţiată o Hotărâre de Guvern, pentru acoperirea sumelor ce ar fi urmată să le primească RWRC, dar aceste suspiciuni privind modul în care a fost garantat un proces echitabil la Curtea de Arbitraj au dus la suspendarea acestor demersuri.

Chiar şi în aceste condiţii, dacă RWRC ar fi fost convins că are dreptate, ar fi putut cere deschiderea într-o instanţă din România o procedură de „exequator” (recunoaşterea în instanţă a înscrisurilor şi hotărârilor străine şi să aibă aceeaşi putere ca decizia unei instanţe naţionale şi, implicit, să devină executorii - n.r.). În mod bizar, RWRC, reprezentată de Multraship nu a făcut acest lucru până pe data de 4 iunie a.c., când mai era doar o săptămână până la termenul de prescripţie, şi a încercat în ultimii trei ani să obţină punerea în aplicare a deciziei Curţii de Arbitraj mai degrabă prin presiuni de natură politică şi diplomatică.

Înalţi oficiali ai statului olandez, inclusiv la rang de miniştri sau ambasador, au încercat să determine autorităţile române să plătească cele 12,5 milioane de euro, la un moment mergându-se până la a se sugera că neplata banilor din „cazul Rostok” ar fi o piedică în admiterea României în Spaţiul Schengen. Iar presiuni de genul acesta se pare că se fac şi în prezent, chiar dacă acum cazul este pe rolul unei instanţe de judecată, iar aceasta ar trebui să aibă deplina libertate de a stabili dacă, dincolo de litigiul în sine, au fost sau nu îndeplinite condiţiile unui arbitraj echitabil.

Următorul termen la Tribunalul Galaţi a fost fixat la sfârşitul lunii octombrie. Însă, oricum vor sta lucrurile acolo, dată fiind miza acestui proces, este previzibil că se va ajunge până la Curtea de Apel, unde decizia va fi una definitivă.

Citit 5030 ori Ultima modificare Duminică, 27 Septembrie 2015 18:26

2 comentarii

  • postat de Gelu Vineri, 25 Septembrie 2015 11:53 81.12.149.*** Link la comentariu
    0
    13

    Cred că în acest caz va fi nevoie şi de unele expertize tehnice şi procesele vor fi de durată.
    Eu nu înţeleg de ce statul nostru, la câţi km de cursuri de apă are, nu a reuşit să aibă în dotare nişte utilaje capabile să ridice (ranflueze) astfel de epave sau alte obiecte grele din apele noastre şi să nu mai apeleze la tot felul de concerne şi firme străine care să ne fraierească?
    De asta nu suntem acum în stare să construim singuri un pod peste ape, să montăm ecluze sau să executăm alte lucrări hidrotehnice pe care înainte eram capabili să le realizăm.
    Unde sunt meseriaşii de altădată? Unde sunt cercetătorii noştri din epoca Ceauşescu?

    Raportează
  • postat de Olandezul plutitor Vineri, 25 Septembrie 2015 00:33 5.13.188.*** Link la comentariu
    0
    16

    Atata timp cat Multraship a tot schimbat metodele de lucru o data la cativa ani, pe parcursul lucrarilor, este clar ca nici ei n-u stiut din start la ce se inhama si aum vor sa-si scoata parleala pe spatele fraierilor de romani. Cereti de la AFDJ (ar fi trebuit sa le dea singuri, din proprie initiativa, daca erau interesati de o reflectare corecta in media) plansele de lucru cu metodele propuse si veti vedea inclusiv din faza de reprezentare, desene tehnice si planse, cu ce neprofesionisti s-a lucrat...

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.