* Ele sunt *
Sunt zile când respir albastru printre oameni. În care sublimul din mine se ascunde fluid printre spirite inconştiente de ele, grăbite ca orele.
Ca într-un film dat pe derulare rapidă, trăiesc lângă tine mulţumită să oftez, să te aştept, să te am, să mă ţii, să te mângâi, să-mi împletesc „meu”-ul cu „al tău”-ul.
Deget după deget
Sunt zile când ştiu că nu mi-e încă a doua natură să fiu liberă să arăt că te iubesc. Să-mi amestec degetele mele cu ale tale. Să te întreb şi tu să-mi răspunzi.
Şi asta poate în ciuda ecranului din spatele căruia, ani la rând, v-am urmărit cum trăiţi, cum ieşiţi şi intraţi.
Sau în ciuda unei proaspăt re-întâlnite priviri otrăvite de nevastă, una mai înşelată ca o tranzacţie la cântarul măsluit.
Nu puţin
Sunt zile când pe display-ul calculatorului clipurile „You tube”-ului sunt singurele care îmi alină de noi, de el, de alt el, de viaţa de acum şi de vieţile pe care mi le-am murit singură.
Da, e cam banal, dar mi se întâmplă: Mariah Carey mă cunoaşte mai bine ca mine, Katie Melua spune clar ca termopanul că dragostea nu ţine loc de plasturi, Aerosmith strigă că senzualitatea curge prin toţi porii omului care nu a uitat că i se întâmplă nu puţin, ci de-ajuns.
Aici
Sunt zile pe care le trăiesc uimit – nici acum 10 ani nu visam ceea ce acum sunt, nici peste 10 nu bănuiesc ce ochi am să privesc în oglindă, ce copil am să ţin de mână, ce culoare va avea aerul însorit şi ce miros va umbla în primăvara de atunci.
Hei, sau sunt deja acolo?
