Primul Război Mondial a fost unul în care nicio parte a populației nu a scăpat de suferinţe: până şi copiii, caii de campanie, chiar şi câinii erau forţaţi să se apere purtând înăbuşitoare măşti de gaze, rolurile bărbaților în societate fiind preluate de femei, care susțineau efortul de război, ținând pe umeri și toată povara familiilor.
Școala vieții și a morții
Bărbaţii fiind luaţi pe fronturile Europei sau Africii, femeile au fost împinse să lucreze zi-lumină în fabrici, la munci grele, bărbăteşti. Iar multe franţuzoaice puteau fi văzute... înhămate la plug, în locul cailor rechiziţionaţi de Armată sau mâncaţi. În Europa, cam un milion de femei lucrau în industria de armament, ridicând obuze mai grele decât ele. Obuze umflate cu dinamita creată de fapt de inventatorul Alfred Nobel în serviciul lucrărilor de geniu, proiectile uriaşe care ajungeau să ucidă sau să rănească femei, precum s-a întâmplat şi la Galaţi, la Spitalul Crucii Roşii instalat în clădirea institutului de învăţământ Notre Dame de Sion. Un an şi jumătate au tras zilnic spre Galaţi tunurile Krupp ale armatei bulgare inamice, cantonate la Garvăn. Trebuie spus că, pe vremea Regelui Carol I, şi România cumpărase tunuri Krupp, „ultimul răcnet” în materie de tunuri.
Copiii, cu degeţelele lor apte să intre şi să cureţe tuburile cartuşelor, învăţau despre datoria patriotică în război. În Franţa, unele şcoli îşi desfăşurau în continuare cursurile, dar unde să fie mai sigur în faţa bombardamentelor? În... cavouri mai largi! Şi aşa viaţa semăna cu o moarte... Înfiorător spectacol pentru ochi de copil: minorii erau folosiţi şi ca infirmieri, aşa cum s-a întâmplat şi cu copiii Reginei Maria a României prin spitale precum cel de la Palatul Chrissoveloni din Ghidigeni, spital de campanie amenajat în primul teren de tenis acoperit din România, spunea regretatul cercetător Marius Mitrof, consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi. Palat unde bancherul gălăţean Jean Chrissoveloni crea un serviciu de ambulanţă.
19 medici francezi, căzuţi în România pe frontul nevăzut
Condiţiile era foarte grele, atât pe front, cât şi în spatele lui. Asistenta Yvonne Blondel, fiica fostului ambasador francez Camille Blondel (refugiat cu familia la Iaşi), scria în jurnalul său în februarie 1917: „În spitale există până la trei pacienți într-un pat, pacientul cu tifos din mijloc murind uneori între cei doi camarazi ai săi.”
În Misiunea medicală franceză din România intraseră „atât membri ai Misiunii Militare, cât și civili recrutați din Franța de statul român și plătiți de acesta (s.n.). La jumătatea lunii ianuarie 1918 deja erau în Moldova 88 de medici și chirurgi francezi, doar un sfert dintre ei făcând parte efectiv din Misiunea Militară. În cea mai mare parte implicarea lor a fost exemplară, proporția medicilor francezi morți în lupta cu epidemiile fiind foarte mare”, scria Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie "A.D Xenopol" din Iaşi, membru al Filialei ieşene a Academiei, în articolul „Plecarea Misiunii Militare Franceze din România”, pentru site-ul Radio Europa liberă Moldova. “Nu mai puțin de 19 medici au murit în cursul acțiunilor de combatere a epidemiilor. Printre cei mai cunoscuți s-a aflat dr. Pierre Édouard Jean Clunet. Universitar renumit, acesta se afirmase anterior în tratarea epidemiilor de tifos din alte părți ale Europei” şi care a căzut pentru România la doar 39 de ani. Pierre Édouard Jean Clunet s-a născut pe 28 ianuarie 1878 la Paris, murind la 3 aprilie 1917, la Iaşi, unde e înmormântat.
În foto, doctorul Jean Clunet
Les Cahiers de Charlotte nr. 3 din 2014 (revista Asociaţiei Charlotte Sibi – asociaţie culturală francofonă) consemnau în articolul „Medicul maior Jean Clunet (1878-1917) și Misiunea Medicală Franceză”: „În timpul iernii 1916-1917, (cea mai aspră din ultimii 50 de ani – s.n. ), la Iași, doctorul Clunet, „membru al Misiunii franceze instalat în oraș, va lupta cu un curaj exemplar împotriva tifosului care făcea ravagii în rândul populației înfometate a unui oraș supraaglomerat, unde risipa, frauda și corupția erau de asemenea răspândite (s.n.) Venit din București, unde a fost director al Spitalului de boli infecțioase înainte de ocupația germană, acest om al datoriei va lucra neobosit alături de soţia sa şi trei asistente de la „Societatea de Ajutor a Răniților Militari”, cu zece călugărițe ale „Sfântului Vincent de Paul”, două asumționiste (membre ale unui ordin călugăresc francez – n.red.) şi medicul român Paşcanu. [...] Pe lângă îngrijirea acordată la patul bolnavilor, doctorii Clunet și Imbert vor desfăşura - prin articole şi interviuri publicate în presă - o activitate intensă pentru educația sanitară legată de epidemia de tifos exantematic. (...) La 38 de ani, dr. Clunet era licențiat în Literatură și Drept, a fost profesor la Institut Pasteur, profesor la Facultatea de Medicină din Nancy și un eminent biolog. I-a salvat pe cei mai mulți bolnavi pe care îi avea, dar el nu s-a putut salva...”
Ziarul Mişcarea a realizat acest portret al doctorului Clunet la 17 februarie 1917: „Un bărbat zvelt, în uniformă, sacou împodobit cu distincții înalte, o expresie vie, energic, o inteligenţă clară, dirijată de o voinţă imperioasă, doctorul Clunet este un luptător. Îl găsim în diferite campanii: în Fez, în Maroc, în Belgia, unde este menționat prin Ordin de zi, în Dardanele, unde suferă de o gravă malarie, la Corfu, unde s-a dedicat îngrijirii bolnavilor de tifos din armatele sârbe; el a scăpat în mod miraculos de torpilarea navei spital „La Provence”, despre care vom mai povesti. Cotidianul parizian „Le Figaro ” din 4 septembrie 1917 publica, proaspete, cuvintele îndoliate ale Reginei Maria: „Pe jumătate îngropat în zăpadă, în spitalul său îndepărtat, aproape izolat de restul lumii, înconjurat de niște asistente medicale eroine și de acești sfinți care sunt surorile Sfântului Vincent de Paul, Jean Clunet s-a luptat eroic, fericit că poate să facă acest lucru chiar când lupta era mai grea. Vorbea despre primăvara care va veni, spunea că visul cel urât va dispărea când liliacul va înflori. Clunet nu a văzut liliacul înflorind”.
Mai multe din Misiunea medicală franceză din „Marele Răsboi”
(Va urma)
