* Moto: Adam, tu vei conduce tramvaie! Victoria Beckham, tu te îmbraci frumos! *
Judecătorul-infractor
Vorbeam deunăzi cu un prieten judecător. „Auzi”, zice, „eu iubesc filmele cu infractori. Până la urmă, îmi dau cel mai sentimentul că oamenii ăia chiar trăiesc”.
Sigur, tu eşti ăla fără nici un haz în propoziţie, îl condamni pe Naş din invidie, i-am zis, avându-l în minte pe un Soprano angoasat, zvârcolindu-se Prozaco-existenţial pe canapeaua psiholoagei, din motive de complex al lui Oedip.
„Când am să mă pensionez, am să mă îmbrac în costume italieneşti şi am să intru consigliere într-o Familie”, enumera cu ochii larg deschişi omul, fără să mă mai audă.
Îşi dorea enorm să nu mai fie ce era, bun sau rău, problema era că îi era silă şi de robă, şi de pungăşiile pe trei mere şi-un cotor, şi vroia adrenalină.
Ca Sisif, prin vis
Visăm, pe rând, ce o să facem când o să avem, oho, 7 ani! O să putem să aducem copii în casă, o să ne lase ai noştri să ne rupem gâtul în eschilift, o să ieşim cu timbrele în faţa blocului.
Vine mai apoi timpul viselor cu etichetă: o să am blugi Omat, o să-mi fac cumpărături de la Winmarkt, o să am HBO la prima alocaţie.
Când ne aşteptăm mai puţin – pentru că suntem în post-eră Girl-power şi bărbaţii sunt pe pământ ca să conducă tramvaiele – vrem rochie de mireasă cu o crinolină mare-mare şi pufoasă, aşa, ca a Cenuşăresei, ce dacă costă cât salariu pe un an al lu’ amărâta de maică-mea, o dată i se mărită fata.
De două ori. Ok, de trei. Cine dracu’ le mai numără…
Dulciuri, familie, carieră
Aşa cum visam cândva că atunci când o să creştem corespunzător, o să ne facem o plantaţie de gumă de mestecat numai şi numai a noastră – bine, îi dăm şi lu’ văru’, că-i din familie, dar atât! -, vânăm an după an, tot mai profund, dulciuri, haine, nunţi, divorţuri, iubiri închiriate cu ora sau cariere care ne învaţă să luăm gâturi în stânga şi în dreapta cu aerul că facem vreun serviciu umanităţii.
Şi totul culminează cu idealul de a le mai da de-a berbeleacul pe toate, de MAJORE ce s-au dovedit a fi, şi să emigrăm. Nu din România – că doar nu de ea ne-am săturat. Ci de noi.
Către mine
Am să emigrez lângă Niagara. Să mă satur de auzit apă albă, văzut curcubee şi aranjat alfabetic ferigile din curtea blocului.
După care am să renunţ la stropii gri şi am să stau în casele galbene de pe malul algerian, până când o să mi se pară că îl pot mirosi pe Camus din fiecare crăpătură a pereţilor de lut.
Când o să mă ardă sufletul, am să plec spre locul în care am să fiu suporterul fanatic al lui Juventus Torino.
În loc de mănăstire, am să plâng la aurora boreală, de pe un mal islandez de lume dintre lumi.
Hm, ce obositor a fost. Pa, Elena, bine te-am regăsit.
