* Talent *
Unii ştiu „cu prietenii”. Îi gâdilă, îi invită, se fac că îi sună, că îi întreabă de sănătate, de rude, de mai ştii ce-a zis T., când eram toţi la munte şi ne făceam că nu avem bani, ca să plătească el masa? A zis pa, mă, eu am pe card, ce să fac dacă nu pun botul la prieteni?
Prietenii se trag de şireturi, îşi zic de la obraz, ascultă unul de altul când nu ar trebui şi se mai întreabă aşa, de control, că tu ce-ai face, mă, în locul meu, ţi-au lua pantofi de ţ’şpe milioane sau ai plăti rata, de parcă nu ar alege toată lumea pantofii…
Intim
Îmi plac fiinţele extreme. Cele care au agenda atât de plină de prieteni buni, dar buni, ştii, ne sunăm cam aşa, o dată la 2-3 ani şi vorbim atunci de toate. Ei, oamenilor le atârnă telefonul din buzunar şi tot la alde mă-sa şi tat-su sună când e vorba să se văicărească, nu îi înţelege nevasta, iar copilul nu vrea să se facă manelist.
Nu contează! La o adică, prieten bun este cel cu care îţi programezi concediul la munte sau mare, cu care te simţi pregătit moral să împărtăşeşti faptul că te speli cu Protex, pentru că faci economie când vine vorba de săpun, ce dracu’, doar toate usucă.
Senzaţie!
Regula nescrisă este că prietenii de „Hai, salut, eu cred despre tine că eşti un ratat, probabil tu mă venerezi” şi reciproca, rămân în relaţii senzaţionale după o plimbare la comun.
Ceilalţi, mai fraieri, sentimentali şi de purtare zic că nu, frate, dacă e să fie prietenie, atunci aşa este, na, poftim, Maricico, toată buna mea credinţă, să vedem ce faci cu ea. De obicei, Maricica, fată consecventă, se uită curioasă la buna ta credinţă şi nevricoasă pe motiv de insomnie, ţi-o tufleşte de perete când ţi-e lumea mai dragă.
Mmm, ce simpatic!
Îmi plac prietenii pe care nu îi am. Aud poveşti despre ei, că de văzut prin vizită pe la prietenii lor şi amicii mei - pe care îi văd şi când n-am chef de ei - nu îi văd niciodată.
Bucuroşi însă că pot fi contabilizaţi cu zecile, în lista de Messenger, în cea de group-mail – când trimit pps-uri cu îngeraşi şi rugăciuni, în lista de invitaţi la o nuntă (locul în care se reunesc „prietenii” formidabili, care nu s-au cunoscut între ei niciodată).
Sunt prietenii lângă care tăcerea se impune, în lipsă de du-te dracului cu PDL-ul tău, tu nu vezi în ce hal a ajuns ţara, cum naiba am ajuns să ne confundăm furculiţele, demagog tâmpit.
Ca în handbal
Ploadă fiind, tânjeam să nu fiu ultimul copil ales la handbalul din curtea şcolii, copil care urma să stea în poartă pe motiv de antitalent. Aş fi dat orice să fiu prietenă cu idioata clasei, fetiţa care vorbea cu salivă şi când tăcea, ca s-o am de partea mea, la următoarea împărţire.
A fost doar prima pierdere, că pe restul m-am prins că nu are rost să-i conving că-mi place de ei, nici măcar atunci când era cazul.
Ca să vorbesc ca americanii, prietenia este supraestimată, iar prietenii nu sunt niciodată suficient de buni la handbal.
