Deodată, ca şi cum apa unui râu umflat ar fi spart un stăvilar din paie şi frunze, dona Isabella simţi damful mării. Sarea, soarele, catranul, cânepa arsă, peştii uscaţi, scoicile putrede, lemnul încercat al corăbiilor, izul prostimii şi, peste toate, mirosul lui Dumnezeu, care întotdeauna vine dinspre mare, însoţind corăbiile şi făcându-şi uneori de lucru şi cu trebile de uscat…
Da, contesa văzuse odată, în drumul spre altar, o fântână arteziană şi crezuse că aşa este marea. Dar abia acum îşi aminti, de parcă ar fi călcat gheaţă subţire şi de dedesubt s-ar fi sumeţit niscai licorni şi grifoni din ţara poveştilor, îşi aminti poveştile pe care defunctul său tată, proprietarul de corăbii care lipsise aproape toată viaţa de pe această mare de uscat, i le istorisea atunci când ea era doar o copilă: despre mări mici care se vară în mări mari, despre jivinele grozave ale apelor întunecate, despre furtuni care ridicau marea în turnuri de apă, despre piraţi care tăiau în bucăţi pe corăbierii prinşi, despre ţări însorite, unde iarna nu cade niciodată…
Mirosul acesta îi amintise într-o singură clipă tot, de dorul de a fi ridicată la bord, ca să vadă cu ochii ei, dorul de a vâna fiarele apelor şi de a pedepsi pe nelegiuiţii piraţi. Desigur, nu pe corsarii spanioli…
Acum, că Spania avea la cârma sa un Bourbon, iar Franţa era Marele Frate al Turcului de la Constantinopole, apele erau mai sigure şi pentru corăbiile spaniole.
Rareori se întâmpla ca piraţii din Alger să uite de înţelegeri şi să coboare ca fulgerul negru pe coaste, sumeţindu-se să atace sate întregi, luând în robie, ca să tragă la vâsle, pe bărbaţii vânjoşi, legând femeile pentru haremuri sau bucătăriile paşalelor, copiii pentru pohte pidosnice.
„Stăpână, nici acesta n-a vrut să vă ia!” – îi spuse întristat domnul Rossini: sperase să-şi tragă şi el parte din negocierea cu comandantul corăbiei – a treia, ultima dintre cele gata de plecare.
„Nu ai urcat preţul, cum ţi-am zis?” „Ba da, chiar i-au sclipit ochii, s-a îmbunat, dar se teme de o revoltă la bord dacă, Doamne-fereşte, chiar haine bărbăteşti purtând, v-ar descoperi careva…”
Contesa scăpă, scârbită: „Doamne, cum să pun eu haine bărbăteşti? Oare ţi-ai pierdut minţile ce la aveai?! Femeie îmbrăcată necuviincios – iată ce aşteaptă Sfântul Tribunal al Inchiziţiei pentru a mă trimite în foc!”
Rossini îşi permise acum, că stăpâna sa era de fapt… fosta lui stăpână: „Doamnă, uitaţi oare că sunteţi ca şi urmărită? Şi că eu însoţesc o viitoare excomunicată?”
Un zvon păru chiar atunci să bată, ca un vânt, prin mulţimea de docheri, de marinari şi de gură-cască, printre căruţe şi cotige. Un strigăt ca al animalului rănit în capcana de fier, strigăt fără vorbe. Se întâmpla ceva. Corăbierii trăgeau iute schela pe vas.
„O să mergem la marchiz. Marchizul de la Fete”, decise stăpâna, care nu observase mulţimea care fremăta ca suprafaţa mării în bătaia brizei.
(va urma)
