Jean Henri Dunant, om de afaceri şi filantrop elvețian, s-a născut pe 8 mai 1828, la Geneva. A copilărit şi crescut într-o familie religioasă, cu convingeri umanitare şi civice, fiind angrenat de foarte tânăr în astfel de activităţi. A fost reprezentant al Asociaţiei Creştine a Tinerilor Bărbaţi. La vârsta de 26 de ani, a intrat în lumea afacerilor.
A înființat, în Algeria, o societate pentru exploatarea pământului. Având nevoie de drepturi asupra unor rezerve de apă, a hotărât să se adreseze direct împăratului Napoleon al III-lea, pe care l-a vizitat pe câmpul de luptă de la Solferino, din nordul Italiei. Ajuns acolo, Dunant a fost șocat de lipsa oricărei îngrijiri medicale a răniților și a organizat populația civilă din oraș pentru a acorda primul ajutor răniților abandonați pe câmpul de luptă. În baza acestei experiențe a publicat, în 1862, lucrarea “Memorii din Solferino”, în care a promovat ideea existenței unei structuri independente, neutre, care să preia sarcina îngrijirii răniților.
Astfel, la 22 august 1864, s-a instituit Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor (care, în 1876, urma să devină Crucea Roşie). Această comisie, formată din 12 naţiuni, a semnat un tratat internaţional, cunoscut drept Convenţia de la Geneva, prin care au fost convenite garantarea protecției și neutralității personalului sanitar pe câmpul de luptă și urgentarea aprovizionării cu tot ce era necesar în astfel de situaţii. Ulterior, Crucea Roşie a acoperit şi asistenţa acordată personalului naval în timp de război sau în timp de pace. În 1872, Dunant a militat pentru necesitatea soluţionării conflictelor internaţionale de către curţile de arbitraj, mai degrabă, decât prin război.
După ce a dat faliment, în 1867, atenţia lui fiind concentrată asupra activităţilor umanitare, și nu asupra afacerilor, Dunant nu a mai fost binevenit în societatea din Geneva. Timp de 15 ani, Dunant s-a retras în Heiden, un mic sat elveţian, iar ziarele de la Geneva au publicat vestea că murise. Wilhelm Sonderegger, un profesor din acel sat, l-a descoperit, în 1890, trăind în sărăcie și apoi internat într-un azil, în 1892.
În 1893, numele său a fost reabilitat, fiindu-i acordate premii importante, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace, în 1901. Toți banii din premiile sale au fost donați către cauze umanitare.
S-a stins din viață pe 30 octombrie 1910, la Heiden, Elveția.
