În funcţie de câte zile ţi-ai programat să stai în Laguna Italiană, sau aşa cum e şi cazul meu, la o următoare vizită, e musai să-ţi propui să vezi şi insulele din împrejurimi.
Ca un tablou pictat de un pictor excentric dar genial, Burano este cea mai frumoasă insulă din laguna veneţiana. Burano atrage prin casele pictate în culori puternice: bleu, galben, roşu, verde – fiecare căsuţă are o altă culoare, iar şirul lor creează un efect puternic asupra privitorilor. Începând din secolul XVI, este recunoscută în timp ca un important centru al dantelei, astăzi rămăşiţele faimei de altădată putând fi admirate în muzeul dedicat acestor fine ţesături.
Murano este o insulă de care te îndrăgosteşti imediat. Deşi are multe dintre calităţile centrului istoric al Veneţiei, fiind tot o colecţie de mici insule legate prin poduri, a fost binecuvântată cu o virtute în plus – liniştea. Localnicii, întorşi fiecare de la treburile lor, unii pescari, alţii meşteri în sticlă, se adună după-amiaza în cafenele, pe malurile canalelor liniştite. Murano este perfect sinonim cu arta sticlăritului. Din păcate, piaţa e invadată astăzi de suveniruri din sticla proastă, la preţuri foarte mici, făcute cel mai probabil prin China, dar prezentate în mai toate magazinele de suveniruri ca sticlă de Murano.
La Giudecca reprezintă un sir de opt insuliţe legate prin poduri de diferite mărimi. Cu un aer aparte, insula este, din punct de vedere turistic, una dintre cele mai nedreptăţite zone veneţiene. Pe timpuri, La Giudecca găzduia un număr de şapte mănăstiri, locuri în care erau adăpostiţi cei exilaţi. Un exemplu este chiar Michelangelo, care a stat o perioadă aici, după ce fusese îndepărtat de la Florenţa în 1529.
Deşi este mică şi poate fi străbătută în doar câteva minute, insula San Giorgio Maggiore se întipăreşte, pe retina celor care o admira din Piaţa San Marco, turnul bisericii fiind foarte vizibil. Insula a aparţinut familiei nobiliare Memmo. Unul dintre membrii acestei familii a donat-o în 982 lui Giovanni Morosini, călugăr Benedictin. Acesta a ridicat o biserică ce va fi dărâmată de un cutremur în anul 1223. În 1566, va fi începută construcţia unei noi biserici, sub îngrijirea arhitectului Andrea Palladio, edificiu care a rezistat până astăzi.
Izolată în largul mării, undeva la jumătatea drumului spre Murano, San Michele mai este denumită şi Insula Morţilor. Deşi iniţial era un port pescăresc, insula găzduieşte astăzi cimitirul Veneţiei. După ce francezii au invadat Veneţia în 1797, au interzis înmormântările pe teritoriul oraşului, considerate insalubre. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, insula a servit simultan atât ca cimitir, cât şi ca închisoare. Acum este doar cimitir.
În afara nenumăratelor monumente ale culturii şi ale istoriei, Veneţia are multe de arătat, dacă încerci s-o descoşi cu răbdare. Măcar o zi din excursie ar trebui să-ţi faci timp s-o străbaţi la pas, să te pierzi fără nicio ţintă precisă pe străduţele cotlonite, să te opreşti să admiri priveliştea de pe poduri, să-ţi lipeşti inima de zidurile suferinde, ca să simţi vibraţia vremurilor trecute. Fiecare casă de aici are o istorie şi o poveste de spus. Cu toate că una dintre cele mai mari atracţii turistice sunt magazinele de mărunţişuri, aşa zisele suveniruri cu specific veneţian, ar trebui să renunţi să baţi dugheană după dugheană, pentru că e greu să găseşti marfă autentică printre chinezăriile care au invadat piaţa. Viaţa Veneţiei e în altă parte. E în neliniştea care te soarbe prin labirintul de străzii şi canale, e în bucuria pe care un pod – adevărată punte a speranţelor – o aduce când tocmai credeai că nu mai există liman. Adevărata viaţă a Veneţiei e în frenezia şi beţia cu care se trăieşte aici fiecare clipă – această mască strălucitoare ce ascunde ridurile bătrânei curtezane care, pe zi ce trece, învaţă a muri puţin câte puţin.
