Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că ei reprezintă adevăratele modele pentru copiii lor. Dacă adultul obişnuieşte să mintă, atunci nu trebuie să fie surprins că şi copilul său va minţi
Una dintre principalele probleme întâlnite în viaţa de familie este minciuna. Părinţii nu ar trebui să se înfurie şi să îi jignească pe copii, avertizează psihologii, deoarece aceste comportamente nu vor rezolva problema. "Mai degrabă, părinţii trebuie să afle adevăratele motive care i-au împins pe cei mici să nu spună adevărul. În general vorbind, se pot distinge trei tipuri de minciuni: minciuna utilitară, folosită pentru a obţine un avantaj sau pentru a evita o neplăcere; minciuna compensatorie, atunci când copilul se află în căutarea unei imagini care să înlocuiască o alta pe care o consideră inacceptabilă sau pierdută. Astfel, el poate inventa merite pe care nu le are. Acest tip de minciună este des întâlnită la copiii de până în şase ani. După această vârstă, însă, ele pot fi semne ale unei personalităţi patologice; mitomania, a treia formă, este gradul extrem de reverie fabulatorie", explică psihoterapeutul Carmen Rusu.
"Poveştile imaginare ale copiilor mici nu sunt minciuni"
Copiii învaţă să mintă încă de la vârsta de trei ani, atunci când îşi dau seama de faptul că adulţii nu pot citi gândurile altei persoane. Astfel, oferirea unor informaţii false le poate fi de folos pentru depăşirea unei situaţii dificile. "Dacă până la şase ani micuţii nu pot face diferenţa între minciună, fabulaţie şi joc, după această vârstă tiparul minciunii începe să prindă contur, şcolarii minţind mult mai convingător decât preşcolarii. După opt ani, minciunile sunt şi mai greu de prins. Atenţie, însă, deoarece poveştile imaginare ale copiilor nu sunt minciuni! Înainte de a lua orice măsură, părintele trebuie să se asigure că atitudinea sa anterioară nu este cea care îl determină pe copil să recurgă la minciună. Pentru a evita ca tata sau mama să-i spună că "nu eşti în stare" sau "nu eşti capabil de nimic", copilul va minţi", mai spune Carmen Rusu.
Pedeapsa fizică agravează lucrurile
Specialiştii spun că jignirile, criticile şi agresiunea fizică nu rezolvă problema, ci o agravează, copilul minţind şi mai mult de teama repercusiunilor. "Părintele trebuie să-i explice micuţului că indiferent ce se va întâmpla (notă mică, absenţe, bătaie între colegi) el va afla. Astfel, este mult mai bine să-i spună adevărul la timp. Înainte de toate, însă, mama sau tatăl trebuie să încerce să înţeleagă ce l-a determinat pe copil să mintă. Doar atunci va şti care este reacţia potrivită", adaugă specialistul citat.
Cum îi oferi modelul potrivit
Nu trebuie ca fiecare minciună să fie transformată într-un caz penal, însă nici ignorarea neadevărurilor nu este o soluţie. Copilul trebuie crezut până la proba contrarie. O modalitate bună prin care îl poţi învăţa despre importanţa adevărului şi a sincerităţii o reprezintă cărţile de poveşti, în care sunt scoase în evidenţă sinceritatea şi adevărul. De fiecare dată când micuţul vine şi recunoaşte că a făcut ceva greşit, trebuie să îl lauzi: "Mulţumesc pentru că mi-ai spus adevărul, apreciez acest gest". "Cel mai rău lucru pe care îl poţi face este să-ţi etichetezi copilul cu sentinţe de genul "eşti un mincinos". Trebuie să eviţi să foloseşti propriile emoţii pentru a descuraja minciuna: "M-ai dezamăgit, m-ai supărat". Acest formulări induc în mintea celui mic convingerea că nu este bun de nimic. O reacţie mult mai potrivită constă în descurajarea minciunii prin glume. Ex: “nu ştiu cine mi-a rupt cartea “; posibil răspuns ”de ce nu l-ai invitat la noi?”. Această atitudine creează confuzie în mintea celui mic, reuşind astfel să-i dai o lecţie fără să aplici metode disciplinare. În cazul în care minciuna a devenit un comportament obişnuit pentru copii este important să apelezi la ajutorul psihologic", concluzionează psihoterapeutul.
