Nu-i aşa că vine Paştele şi suntem zdrenţe, vraişte, cu nervii la pământ? Nu am terminat curăţenia, varul nu s-a uscat pe perete, nebunii de vecini şi-au scuturat toate bulendrele în capul nostru, mâncarea nu se face singură, invitaţii se… auto-invită (!); copiii urlă ca apucaţii prin cartier pentru că mămicile lor nu îşi permit să îi ia la Real, să-l vadă plozii pe Epure cum stă răsfrânt pe toate rafturile; primele nu mai există decât la nivel de banc, mielul devine pui, peşte sau curcan, iar noi suntem obosiţi, stresaţi şi înălţaţi spiritual…
Cum se termină?
A ieşit din trend ca televiziunile să mai difuzeze, în şase, nouă sau 12 părţi „Iisus din Nazaret”. Hm, pe de o parte îi înţelegi: ştiam cu toţii acţiunea, ştiam cum se termină, care mai era suspansul?
La modă este thriller-ul, adică „Patimile…” lui Mel Gibson, unde bătaia este prioritară mai ceva ca maşina Ambulanţei pe drumurile publice. Tot la încălzirea spirituală ajută şi concursurile cu Epure, care face, drege şi dă premii de parcă domiciliază în paradisul fiscal din Monte Carlo.
Portocala stelară
Cică „Ghici ce este portocaliu şi nu e citric? Eu vopsind uşi”, zice sms-ul de la M., prietenă de mare bază şi gospodină isterizată de obligaţii morale. Da, şi în legătură cu Paştele, dar şi faţă de propriile obsesii ale unei minţi solicitate: „De ce să am nişte uşi curate şi banale? Să fie albe, ca la toţi oamenii… Păi, nu, să fie portocalii! Dragă, odată cu ele am ajuns şi eu, şi pereţii, să fim portocalii. Acum mă gândesc cum să transform petele de pe pereţi în steluţe…”.
Eu, cu mine şi me
L-am privit cu circumspecţie. Paşte? Deci este în fiecare an, deci trebuie să mă agit? Începând de la anul, vom sărbători şi Criza? Dar restrângerile de personal?
Ok, glumesc, dar Paştele, cu Epurele lui mi-a arătat el mie: mai rar aşa depresie, mai rar aşa auto-întrebări intelectuale, aşa fior al conştiinţei, aşa balamuc de sentimente! Era mult mai simplu să frec două geamuri, să cer păreri despre scoaterea petelor din cuptor, să fug după comanda de cozonaci şi pască (da, sunt un om care ţine la tradiţii, doar mă trag din Micro 40), decât să AM TIMP.
Igzact
„Deştepţii nu sunt niciodată amuzanţi. Îţi strică tot cheful. Dar să îi vezi pe ăia care se dau deştepţi… Curată glicemie peste limită!”. Le-am zis şi le cred.
Intelectualii veritabili, care se dau cu alifii şi scriu în jurnale lucrul acesta, pentru ca apoi să publice jurnalele şi să facă bani pe seama noastră de fraieri spuziţi de la crema Niv***, intelectualii ăştia, ziceam, au tot atâta haz cât chiuveta dezmăţată în vase murdare.
Zici că sunt la mişto, dar apoi te apuci de ele şi pierzi sensul existenţei. Intelectualii vă vor învăţa să nu apreciaţi sms-urile inocente cu „să vă pătrundă lumina”, „un mieluţ păştea, chiar în livada ta, Iisus era”, „Nepregetând a vă închina în Sfânta noapte a Învierii…”; deştepţii vă vor spune că trebuie să vi se facă rău la auzul animalelor sacrificate de dragul unei Sărbători creştine; snobii vor suferi acerb când cei mai simpluţi dintre noi vor asculta şi alte simfonii decât slujbele de la biserică, transmise la televizor. Da, au dreptate, ce vreţi să zic?!
Este ca în bancul cu cei doi ciobani: „Auzi, Gheorghe, şi ce culoare are maşina ta?”. „Păi, ştii, măi Vasile, cum este soarele la asfinţit? Exact aşa, numai că verde!”. Ca intelectualii îmi propun să pasc fericită! Igzact aşa, numai că...
