În 1908, un călător "profesionist" - englezul Newnham-Davies - scrie în al său GOURMET'S GUIDE TO EUROPE - şi redau în traducere proprie întreg pasajul pentru pitorescul său: "Restaurantul Capşa se află pe un loc înalt printre cele mai bune restaurante din lume. Capşa este un francez care şi-a învăţat îndatoririle ca bucătar şi cofetar, în unele dintre cele mai bune case de la Paris şi, venind la Bucureşti, şi-a adus gustul francez pentru a interpreta gastronomia ţării, iar la restaurantul lui se poate întotdeauna alege şi între feluri de mâncare din Bulgaria sau din cele franceze.
Meniul vinurilor româneşti de la Capşa poate fi citit cu siguranţă ca un ghid pentru cele mai bune dintre vinurile ţării. Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, Tămâioasă sunt vinurile albe, dintre care unele sunt din recolte vechi, până la 1879, iar vinurile roşii sunt Nicoreşti, Odobeşti şi Dealu Mare […] La Capşa, toţi chelnerii au cunoştinţe de limba franceză şi această limbă este în general vorbită de obişnuiţii restaurantului, deoarece un român din clasele superioare este întotdeauna mândru să vorbească limba franceză cu fluenţă şi accent parizian”.
Standarde la superlativ
Sigur că englezul se înşela în ceea ce priveşte originile proprietarului, dar nu e esenţial. Era adevărat că a venit de la Paris, ba chiar că era casatorit cu franţuzoaica Marie Obeline Vautier, dar nu era altul decat Grigore Capşa, un cofetar foarte apreciat în "oraşul luminilor". Grigore, provenit dintr-o familie de origini aromâne, a devenit în 1876 unic proprietar a ceea ce avea să devină Casa Capşa.
CITEŞTE ŞI: VINURILE fraţilor de peste Prut/ Moldova şi ale ei PURCARI
Este probabil că standardele restaurantului Capşa, al cărui renume a supravieţuit noului mileniu, stabiliment care a găzduit la mesele sale generaţii întregi de artişti, scriitori, oameni de cultură sau politicieni marcanţi, să fi avut o influenţă mai mare decât se consemnează în cărţile de specialitate în ceea ce priveşte emanciparea vinului românesc. Este notoriu că majoritatea vinurilor româneşti din meniu purtau marca Capşa, fiind "private-labels" avant-la-lettre, publicul cosmopolit obligând la respectarea unor standarde înalte atât în ceea ce priveşte calitatea intrinsecă a vinurilor, dar şi în privinţa păstrării lor.
Casa Capşa deţinea monopolul
Grigore Capşa deţinea monopolul "tuturor banchetelor oficiale şi neoficiale, al recepţiilor şi meselor oficiale şi particulare din Bucureşti şi din ţară" (Wikipedia - "Casa Capşa"), fiind tot avant-la-lettre, fie zis - mogulul cateringului interbelic. Iar acest statut a putut fi păstrat doar datorită unui control strict asupra serviciilor şi produselor. Personalul specializat (bucătari, cofetari, chiar şi unii chelneri) era adus de la Paris. În ceea ce priveşte vinul, cramele îşi făceau titlu de nobleţe din a îmbutelia sticle sub marca Capşa.
Azi, de exemplu, Crama Basilescu aminteşte în istoricul său că "Nicolae Basilescu încredinţează Casei Capşa reprezentarea şi vânzarea şampaniei şi a vinurilor sale. Din gama privată pe care a creat-o special pentru faimosul restaurant făceau parte mărcile Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa". Informaţiile sunt cât se poate de veridice, fiind extrase dintr-o scrisoare publică din 1927, scrisă chiar de Nicolae Basilescu.
CITEŞTE ŞI: Un vin din cel mai vechi oraş din lume - Chinon
Interesant e faptul că, după naţionalizarea din 1948, pivniţele Basilescu din Bucureşti vor ajunge în administrarea celor care deţin cel mai bătrân brand de vin românesc cu istorie neîntreruptă. Care este el? Poate nu ne vine pe loc în minte, dar îl cunoaştem cu toţii: Zarea. De la înfiinţare, în 1912, şi până azi, a existat tot timpul o sticlă de spumant pe care să scrie “Zarea”.
Azuga şi Rhein
Aşadar, Zarea are legături - să le zicem "de rudenie" - cu două nume mari care există şi astăzi, dar reinventate după hiatul comunist. Cu alte cuvinte, două branduri care au dispărut 45 de ani, dar au fost reanimate de diverşi investitori, după Revoluţie. Astfel, fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la Bucureşti) câţiva ani la Azuga, pentru Pivniţele Rhein, compania fondată în 1892 de braşoveanul Wilhelm Rhein. Spumantele Rhein se găsesc astăzi în portofoliul Halewood Romania, fabrica mai există încă şi e în circuitul turistic la Azuga.
Familia Basilescu
Al doilea nume legat de Zarea, după cum pomeneam mai sus, este Basilescu. Şi familia Basilescu, pe lângă vinurile liniştite de la Urlaţi, unde sub acelaşi nume se produc şi astăzi vinuri liniştite remarcabile, era producătoare de spumante, deţinând în franciză "Champagne de St. Marceaux", care era produsă în pivniţele de la Bucureştii Noi, pe locul unei foste berării transformate şi modernizate în acest scop. După naţionalizare, fabrica Zarea a primit şi aceste pivniţe în administrare. Astăzi, însă, la Bucureştii Noi se produc celelalte articole din portofoliu (vermuth, spirtoase etc), spumantele fermentate în sticlă fiind aduse pe lume la Otopeni. Zarea a fost privatizată dupa 1989 şi este azi parte a grupului german Schloss Wachenheim AG.
Fatalitatea de după 1948. Încoronări şi corporaţii
Întorcându-ne la istorie, observăm un alt aspect care subliniază aceste spumante conexiuni: meniul Încoronării de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand, din 15 octombrie 1922. Pe lista purtând antetul Casei Capşa şi avizată în prealabil de generalul Berthelot, printre “şampaniile” servite întâlnim Capşa Brut (produs de Basilescu), dar şi… Rhein Extra.
Efectul negativ al comunismului
Iată că, deşi evident, nu ne putem compara din punct de vedere al prestigiului oenologic cu ţări precum Franţa şi nici nu putem propune lumii o pleiadă de crame cu o istorie mutiseculară, e totuşi nedrept să afirmăm că nu avem niciun fel de continuitate ori niciun nume din lumea vinului cu o vechime mai mare de 100 de ani. Sigur, cu excepţia spumantului Zarea, nu putem vorbi de o istorie neîntreruptă, în mare parte datorită fatalităţii care ne-a lovit după 1948, dar trebuie să avem în vedere că şi multe din marile vinuri franţuzeşti nu mai sunt produse de familiile care le-au adus faima, ci de corporaţii care - la fel de fatalmente pentru timpurile noastre - le-au înglobat, transformându-le în “branduri”, în etichete dezrădăcinate de tradiţia originară.
