* Franţa şi Belgia, raftul cu bunătăţi informative *
În 1966, generalul de Gaulle scotea Franţa din NATO. În câteva luni, sediul Alianţei a trebuit să fie mutat de la Paris la Bruxelles, pe măsură ce se construia, rapid, sediul de azi. Un prilej de a forţa norocul spionilor români din „reţeaua Caraman”.
Mihai Caraman, şeful reţelei, obţinea încă din 1960 dosare secrete din surse interne ale Alianţei. Franţa şi Belgia deveneau „magazinul” de informaţii în care a acţionat şi interlocutorul meu, unul dintre membrii reţelei: să-i spune domnul X.
Tehnică Grundig
Spionul, azi colonel de Securitate în rezervă, povesteşte că i-a plăcut de mic pericolul. „Nici n-am ţinut la viaţa mea”, mărturiseşte.
Recrutat pentru prima promoţie cu facultate de ofiţeri de Securitate, cinci ani în care studiul limbilor străine a fost „la foc automat”, a trecut la antrenamente şi pregătire tehnică. Tehnic, nu prea era ca în filmele cu agentul 007!
Mai nou în tehnologie, un aparat Grundig de înregistrare, un fel de magnetofon cât o cutie de trabucuri, cu cablu pe mânecă şi un întrerupător lângă manşetă, o minune pe atunci, azi nu ne mai dă pe spate.
În Pădurea Andronache
„Cum am început? Eram în 1967. La Bucureşti mi-a venit convocarea. M-am dus la minister [la Interne], de unde m-au luat într-o maşină. Prin geamuri nu se vedea afară. Am fost dus în pădurea Andronache. Acolo am aşteptat pe o alee lungă, pe o bancă, împreună cu un coleg”.
„Mi s-a spus că o să-mi facă semn cu mâna un ofiţer. «Când colegul tău se întoarce, te duci tu». M-a primit unul jovial, era om la 52 de ani, ştiam că era colonel. Mi-a spus: «Te duci la adresa cutare» [în Franţa] şi mi-a dat o carte de vizită. «Aveţi tot ce-ţi trebuie, aveţi schimburi, să le controlaţi. Sunt toate pe măsura dumneavoastră.»”
Paşaportul era pe nume fals. Iniţialele la toate paşapoartele false de care a uzat spionul au fost, conform obiceiului, aceleaşi cu cele ale numelui real. Probabil că era mai uşor de ţinut o evidenţă alfabetică şi… de şters un nume căzut la datorie.
I s-a spus cu ce autobuze sau trolee să plece. Sediul din pădure aparţinea Serviciului de Informaţii Externe, care deţinea câteva hectare.
S-a îmbarcat pe avion la Băneasa. Incident hazliu la aeroport: pe geamantan, scria «mr.» şi numele. Un curios l-a apostrofat: „A, domnu maior?” Nu avea acest grad, dar suna a deconspirare stupidă. „Fusesem pregătit, ştiam cum să reacţionez. I-am explicat că este prescurtarea de la «mister» în engleză, în franceză «monsieur», că eticheta era pusă de compania de aviaţie, care era englezească, nu de mine”.
Maior de Paris
„La Paris am fost întâmpinat de un om care mi-a spus parola. El mă cunoştea. Aveam semne distinctive şi nu se putea înşela nici el, nici eu. De exemplu, avea acelaşi tip de mapă ca şi a mea”.
„M-a prezentat şefului agenţiei. Acesta a zis: «Veţi fi cinci colegi, dar veţi sta separat». M-am dus la Dijon. Chiar dacă ne întâlneam, nu ştiam că suntem colegi... Altfel, dacă ar fi căzut unul, cădea toată reţeaua”.
Lucra de unul singur, la un fel de… dosare de cadre. Racolarea era cam aşa: „Eu intram în contact, discutam cu omul”. Apoi, domnul X făcea raportul cu propunerea de recrutare şi îl dădea mai departe altuia din reţea, fără să ştie prin câte mâini ajungea şi care va fi finalitatea.
Moralitatea fiind la loc de cinste în Franţa şi Belgia, „păcătoşii” făceau orice ca să nu-i afle şeful şi să-i dea afară sau, mai rău, nevasta! Aşa, ajungeau să vândă sau să ofere secrete.
Întâlnirile se făceau la adrese conspirative. „De exemplu, unul din oamenii lui Caraman vindea cu predilecţie candele. Avea un magazin. El era gazdă de întâlnire, în spatele tejghelei lui se făceau întâlnirile. Iar când trebuia să ne facem haine, trebuia să le comandăm doar la un croitor în Belgia, care era tot om de legătură”.
Economiseau un "salariu". Erau plăţi, nu neapărat pentru a cumpăra conştiinţe, cât pentru cheltuielile de transport, de… atmosferă. „Acolo se plătea oricât. De exemplu, dacă mă duceam să discut cu un negustor, îl lăsam bacşiş gras”. De la negustor puteai însă afla despre problemele conjugale ale unuia sau de slăbiciunile altuia.
Totul costa în Occident. Deşi banii nu erau chiar la discreţie, Securitatea nu strângea cureaua ca în ţară, unde turnătorii erau şi voluntari…
Zgârcenie pentru informatori
„Mai ales în străinătate, fără bani nu faci nimic! Ca aici, în ţară, unde nu prea s-au plătit colaboratorii şi informatorii. La intervale de nu ştiu cât timp, dacă se mai plătea o sută – două de lei… Pentru că 40.000 de lei era fondul [de plată al informatorilor] pentru tot judeţul. Vă daţi seama că n-ajungea…”
„Un şef de birou putea să aprobe maximum 500 lei din fond, dar îi trebuia şaptezeci de mii de justificări. În rest? Şeful inspectoratului putea să aprobe 10.000 lei, dar numai în situaţii deosebite. În 87 am avut o situaţie cu un armean pe care l-am îmbrăcat din cap până-n picioare. Eu am făcut ancheta, dar l-am predat ruşilor, că aşa era regula…”
Apropo de recrutare: „La Paris am cunoscut un om, Maurice Personne. În franceză, personne înseamnă «nimeni». Surpriza mea a fost când l-am întâlnit la Galaţi, în 72, la LTG 1”.
Dar despre aceasta, pe altă dată...
- va urma -
Explicaţie foto: Copii gălăţeni în fata sediului NATO din Bruxelles. Unul dintre puţinele lucruri pe care ţi se permite să le fotografiezi în locul cel mai secret din lume
