Mâine, la plecare, dac-o fi să vină,
am să-i spun adio dintr-o violină...!
câtă aşteptare!... parcă mult prea multă!
parcă mult prea lungă!... oare mai ascultă?...
Dacă mai ascultă, n-are ce să-i facă,
n-are ce să-i spună celui care pleacă...!
ea rămâne tristă... numai ea rămâne
sclavă dinspre-nscrisuri sfinte şi păgâne,
să-şi respecte rostul... (şi să ostenească!)...
în vremelnicia surdă, omenească...
şi-n eternitatea treptelor divine,
fără glasul cestei scumpe violine!...
N-are ce să-i facă, n-are ce să-i zică...!
pentru-ntâia oară tremură de frică
şi-şi blestemă soarta (singură) (pe)-afară,
de necaz, fiindcă n-are cum să moară!...
Dinspre violină se aud solfegii...!
jur pe toată viaţa, jur şi pe toţi vecii:
mâine, la sosire, dac-o fi să plece,
am să-i cânt adio, am să-i cânt că-s rece!
