Aşa am crezut întotdeauna: trebuie să existe Cineva
care merită cel mai frumos poem scris vreodată,
care aşteaptă o lacrimă sintactică şi morfologică...
un fel de iubire desenată pe nisip sau pe zăpadă!
Aşa am crezut întotdeauna: Cineva trebuie să înţeleagă
de unde începe cercul, când se ştie că nu are sfârşit,
unde se sfârşeşte cercul, când se ştie că nu are început...
şi cum lumina se strâmbă când ferestrele se închid!
Aşa am crezut întotdeauna: cum nu există virgulă între
subiect şi predicat, aşa nu există egal între iubire
şi moarte... şi cum nu există egal între mamă şi ură,
aşa nu există virgulă între tine şi cămaşa ta subţire!
Aşa am crezut întotdeauna: nu am ştiut întotdeauna
că eşti la fel de frumoasă şi pe nisip şi pe zăpadă...
însă o lacrimă sintactică şi morfologică îmi spune:
acuma este foarte târziu să mai înveţi „a muri vrodată”!
