Din colecția "Cele mai frumoase poezii rămase tablou"
LUMINA intră-n SINE şi-ncepe să lipsească
încet-încet, se-ncuie, de parcă i-ar fi frică,
se face mică, mică, din ce în ce mai mică,
nu se mai vede, viaţa şi moartea stau sub mască,
în templul ÎNTUNERIC la suflet şi la faţă,
real/prezent(?) în susul şi-n josu-nchipuirii
şi al minciunii până a se adeveri i-i -
şi-ncepe demascarea, şi iarăşi mă învaţă,
şi iarăşi mă dezvaţă să (nu) cred ce se spune:
această FRUMUSEŢE e-n veci DEŞERTĂCIUNE !!!
e limpede? aiurea! - ce tristă întâmplare
să vezi ce nu se crede, să crezi ce nu se vede,
să ştii că eşti cu moartea perete în perete
şi scrieţi laolaltă, mereu "noli turbare",
şi scrieţi laolaltă, mereu "festina lente",
şi "nec plus ultra"... scrieţi/citiţi tot ce s-arată
a fi cuvânt de leagăn, a fi cuvânt de pradă
fecund/steril în sensul LUMINII şi-n PLACENTE,
în tot ce (nu) se ştie că vrea să mă dezveţe:
DEŞERTĂCIUNE vecinic e-această FRUMUSEŢE !!!