Am văzut filmul „Cravata galbenă”, o producție monumentală - pe deasupra - și românească, realizată de fiul marelui muzician - Serge Ioan Celebidachi (diferenţele de literă dintre nume provind dintr-o greșeală de scriere a autorităţilor străine). Luni, 24 noiembrie, de la ora 19,00, respectiv de la ora 20,00, la Cinema City Galaţi, membrii echipei vin la întâlnirea cu publicul gălăţean.
Ecranizarea vieții pline de provocări a marelui „Filozof cu baghetă” este un omagiu adus geniului marii muzici clasice de fiul său și are la bază povestea de viață a românului plecat în lume să-și afle un rost și să-și împlinească un vis, acela de a deveni compozitor și dirijor. Astă seară, Serge Ioan va reveni la Galați, pentru a ne bucura împreună, vizionând „Cravata galbenă”. Povestea tumultoasă de viață a fost notată, într-un jurnal, chiar de fiul său Serge Ioan, un tânăr cineast discret în viață și în film, dezmierdat Miki, care scoate în relief dragostea și dorul tatălui său, dezrădăcinat într-un mod abrupt de familia sa și de Iașiul interbelic, la vremea marilor întrebări.
Suntem în perioada interbelică, în istoricul Iași, Capitala culturii și spiritualității românești și a întregii Moldove jertfitoare, abia ieșită din Primul Război Mondial, simbolul rezistenței și al speranței românilor întru unitate de neam și de credință. În casa tânărului ofițer de cavalerie Demostene Celibidache (născut la Galați, în 25 decembrie 1868), tatăl marelui muzician Sergiu Celibidache, spiritul de jertfă pentru „România dodoloață” era viu, respira prin toți porii. Căsătorit cu Maria Brăteanu (1878-1962), profesoară de chimie, în casa lui Demostene s-au născut cinci copii. Ofițerul de cavalerie și-ar fi dorit ca fiul său Sergiu (al doilea din cei cinci copii, născut la 28 iunie 1912, la Roman, la jumătate de an de la plecarea lui Demostene din Galați) să urmeze o carieră politică. De la Roman, în 1913, familia lui Demostene s-a mutat la Iași.
O călătorie în spațiul universal al marii muzici clasice
Drama începe în tinerețe, când Sergiu primește în dar de la tatăl său o „cravată galbenă, de viitor prim-ministru al României”. Numai că visul tânărului nu rezonează cu al tatălui său, iar dialogul se întrerupe brusc, definitiv. Tânărul iubitor de muzică părăsește casa părintească și își ia viața în mâini...
Acțiunea minunatei producții cinematografice românești, realizată cu actori străini, este o călătorie în spațiul universal al marii muzici clasice; începe în România interbelică și se desfășoară pe parcursul a șapte decenii, de-a lungul și de-a latul a cel puțin trei dictaturi (Hitler, Stalin, Ceaușescu) până după căderea cortinei de fier, la noi, în decembrie 1989. Scenele alternează între Sergiu, aflat la vârsta maturității - interpretat cu delicatețe de actorul John Malkovich - și Sergiu Celibidache în devenire (între 20 și 50 de ani), interpretat cu nerv, cu dragoste și multă dăruire de talentatul actor Ben Schnetzer.
Ben Schnetzer interpretează tinerețea și devenirea marelui Sergiu Celibidache, într-un mod desăvârșit, memorabil, pe măsura geniului românului nostru plecat în lume să afle Adevărul, păstrându-și identitatea, indiferent de consecințe.
Ecranizarea este plină de viață, de dramatism - pe alocuri detensionată de mici momente tragi-comice, care atenuează tensiunea acestei povești de viață adevărată.
Serge Ioan Celebidachi precizează în interviurile sale - cel mai recent publicat sâmbătă, 22 noiembrie, chiar în „Viaţa liberă” - că nu a urmărit să redea cu lux de amănunte povestea tatălui său și a distinsei sale mame, Ioana Procopie Dumitrescu, devenită Celibidache. Serge, regizorul și scenaristul, a creat o poveste care vorbește despre înstrăinarea românului de cei dragi, despre dorul de Acasă, despre reușita unei vieți plină de provocări, dar și de binecuvântări.
Multe sunt momentele de încordare și de bucurie.
În 1936, după stagiul militar, Sergiu Celibidache trimite propriul său „Cvartet de coarde” profesorului Heinz Tiessen, de la Facultatea de Muzică din Berlin, iar aprecierea lucrării sale îi aduce tânărului român o invitație în capitala Germaniei. Aici este admis ca student al Facultății de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm și își împarte timpul între studiu, dirijat și supraviețuire.
Într-o Germanie nazistă, cu destule prejudecăți legate de evrei și străini, românul a înfruntat, cu demnitate, mentalități discriminatorii, „tratamente” neomenești... Trebuie să vedeți filmul, ca să înțelegeți mai bine suferințele românului care căuta desăvârșirea, într-o țară împotriva căreia România, după momentul 23 august 1944, a întors armele contra nemților... Însă, Germania a însemnat pentru Sergiu și multe biruințe: marea prietenie cu profesorul Heinz Tiessen; studiile universitare și o carieră strălucitoare care a început prin 1941-'42, când primește un angajament ca dirijor permanent, mai întâi, la Ansamblul de amatori „Orchestrer Berliner Musikfreunde”. Încă de pe acum, tânărul român uimește prin memoria sa de a reține, pe de rost, partiturile pe care le dirija. În 1945, ajunge dirijor al Orchestrei Radio din Berlin, iar din 29 august 1945 (și până în 30 noiembrie 1954), dirijează Orchestra Filarmonicii din Berlin, pe fondul unor acuze de „nazificare”, aduse fostului dirijor Wilhelm Furtwängler. În 1948, este invitat să conducă de la pupitrul dirijoral Orchestra Filarmonicii din Londra; apoi, urmează Austria, Italia, Franța, dar și America de Sud și Centrală. Întreagul univers este în admirație și uimire, iar marea muzică universală clasică devine un „personaj”, care te invită la contemplație.
Care este legătura familiei marelui dirijor cu Galaţiul?
„Cravata galbenă” este o producție cinematografică de excepție, un film care se leagă, cu un fir nevăzut, și de Galați, locul de naștere al lui Demostene Celibidache, tatăl lui Sergiu și al Soniei. Numele adevărat al Soniei este Irina Parascheva Celibidache (născută în 1919), căsătorită cu col. Gh. Macovei, care a plecat la cele veșnice în anul 2018, la 98 de ani și zece luni... Sonia este mama ziaristului Radu Macovei, a doamnei prof. Nicoleta Dana Ioniță și mama-soacră a prof. univ. Viorica Macovei, alături de care a locuit la Galați. Le-am întrebat pe cele două distinse doamne: „Cum a fost revederea cu Sonia, mama dumneavoastră?” „Reîntâlnirea cu mama a fost ca și cum nu ne-am fi despărțit acum trei ani... Vizionând filmul, mi-au venit în minte multe amintiri cu Ioana Celibidache, care a stat la noi la Galați, a tipărit un album de artă, la care am fost în repetare rânduri, la Paris, București și la Snagov, alături de care am rememorat amintiri dragi. Serge Ioan a creat o producție cinematografică, pe măsura geniului lui Sergiu Celibidache”, ne-a spus prof. univ. Viorica Macovei, soția ziaristului Radu Macovei (1martie 1943-24 septembrie 2020), plecat la cele veșnice în toamna lui 2020, marele absent la reîntâlnirea membrilor familiei sale, prilejuită de premiera de gală a filmului de la Bucureşti.
„Ca fiică a Soniei, am regăsit în interpretarea Oliviei Popica o noblețe interioară rar întâlnită; modestia care nu revendică, spiritul de sacrificiu, purtat cu grația și generozitatea aceea tăcută, de mamă care dăruiește fără măsură. Prin finețea și discreția ei, Olivia a adus un omagiu profund lui Sergiu, conferind poveștii o lumină sobră și o eleganță morală ce rămân în inimă”, ne-a mărturisit prof. Nicoleta Ioniță, fiica Soniei.
Nimic nu este redundant în acest film. Totul este așezat, în spațiul și la timpul potrivit. Peste toate, „Cravata galbenă” este un film românesc despre un Munte al marii muzici universale, de fapt, un pisc, un Everest, greu de cucerit, ce poartă numele românului Sergiu Celibidache. Omul care, dincolo de succes și de aplauze nemăsurate, și-a căutat sensul, rostul și-a păstrat identitatea o viață întreagă. Sergiu putea fi cetățean neamț, francez, englez, italian, american... Lista ar putea continua. Genialul Sergiu Celibidache a ales să fie român și să rămână român și Dincolo... Părintele Dumitru Stăniloae, canonizat în acest an, considerat cel mai mare Teolog Ortodox din veacul XX, scrie într-un studiu că românul este „înrădăcinat în spațiul propriu”, în sensul că plaiul „în care locuiește din vremuri imemoriale s-a imprimat în memoria lui. El nu poartă urmele memoriei niciunui alt spațiu…” Și numai „ținându-ne locului”, „rămânem, cum am fost”, ne spune Mihai Eminescu.
În căutarea sensului, deloc pierdut, însuși Sergiu Celibidache proclamă de dincolo de lumea aceasta: „M-am născut român, sunt român și voi muri român”. Și așa a plecat la marea întâlnire cu Cel de Sus, cu Demostene, cu mama și cu toți ai săi, în 14 august 1996, ca român care nu s-a dezis de rădăcinile lui. Dimpotrivă.
Fiul său, Serge Ioan, tocmai această „luptă” interioară a părintelui său a surprins-o cu finețe, cu profunzime, cu dor și dragoste pentru o lume care părea pierdută, Fiul acesta de români aflați în pribegie, Serge Ioan, născut la Paris, ne-a adus în suflete lumea de Acasă a lui Sergiu Celibidache. „Cravata galbenă” este un strigăt și o chemare pentru o lume românească, dar universală, care pare că și-a pierdut reperele. O lume care, pe ici, pe colo, s-a dezis de dragostea de vatra părintească, de dorul de Țară, de Acasă, de dorul de Cer.
Foto: Arhiva „Cravata galbenă”
