SECRETE din familia meşterilor populari. Maramureşean, însurat cu o gălăţeancă şi botezat Cuza (FOTO)
Foto: Foto ”Viața liberă”, Florin Răvdan

SECRETE din familia meşterilor populari. Maramureşean, însurat cu o gălăţeancă şi botezat Cuza (FOTO)
Evaluaţi acest articol
(10 voturi)


Până duminică, între orele 9,00-20,00, zeci de meşteşugari îşi expun lucrările pe esplanada din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor


De mai bine de un deceniu, în perioada Rusaliilor, la Galaţi miroase a urme de daltă, a fagure plin de miere, a lemn dulce şi moale, a război de ţesut şi a tradiţii perpetuate din generaţii în generaţii. Şi în acest an, meşteşugari din diferite colţuri ale ţării au venit la Dunăre să-şi împărtăşească poveştile din spatele muncii lor. La Târgul Meşteşugarilor, deschis până duminică, pe esplanada din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor, între orele 9.00 şi 20.00, nu sunt doar lucruri cu valoare comercială, ci şi artistică, sunt oameni care îşi exprimă fericirea prin ceea ce realizează. Sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite, cu fruntea transpirată şi cu sufletul mare. Câteva dintre secretele meşterilor populari ne-au fost împărtăşite şi nouă, în zi de sărbătoare.

Meşteşugarul Cuza, însurat cu o gălăţeancă


Orice gălăţean îndrăgostit de tradiţii îl cunoaşte pe meşterul maramureşean Alexandru Perţa-Cuza. După ce a împodobit oraşele din ţară cu mii de troiţe, meşterul în lemn cu nume de domnitor a devenit o legendă vie. Încă de prin anii ’90 vine la Târgurile meşteşugarilor de la Galaţi. Este un artist „nonconformist”, am putea spune, înzestrat cu mult har. Ne-a spus că s-a gândit mult dacă ar trebui sau nu să vină şi la această ediţie a târgului, dar s-a lăsat purtat de gândul care-l trimitea la Galaţi.

"De la vârsta de şapte ani fac tot felul de lucruri care se folosesc în casă: scaune, mese, rame. În 1976, a fost organizată prima ediţie a Festivalului „Cântarea României”. Nu mi-au plăcut lucrările de acolo. M-am dus acasă şi am încercat să fac altceva. Lucrările mele au fost apreciate de un specialist, care mi le-a trimis direct la faza judeţeană. De atunci, am fost laureat la toate ediţiile. Am făcut artă plastică naivă enorm de mult. Apoi, după Revoluţie, am făcut o troiţă în faţa Universităţii din Timişoara. După aceea, a intrat istoria şi patriotismul în mine şi am hotărât să fac troiţe pentru românii din afara graniţelor. În anii ’90, instalam prima mea troiţă în Basarabia, în faţa Catedralei din Chişinău", ne-a mărturisit meşterul Alexandru.

A realizat, de-a lungul timpului, peste 4.000 de troiţe şi obiecte din lemn. Totuşi, susţine că lucrările lui sunt „cele mai urâte”. "Pe orice lucrare trebuie să se vadă urma de daltă. Nu le dau cu lacuri şi vopsele. Sunt singurul care ţin cont de această regulă. Lucrările mele sunt cele mai urâte, dar cele mai adevărate”, a completat meşterul.

La târgul de la Galaţi a dus tot felul de obiecte pe care le aveau în casă bunicii noştri. „Am adus o roată, care simbolizează norocul. Pe ea sunt ataşate lucruri din lemn, pe care le aveau bunicii mei: o strecurătoare, un pahar de băut apă, o piuliţă de spart usturoi, pâlnie, prescurnicer, folosit doar de femeile văduve. Lucrurile care se folosesc în bucătărie se fac din lemn moale sau dulce. Niciodată bătrânii noştri nu făceau pentru casă lucruri din stejar, pentru că are tanin, o substanţă otrăvitoare, şi nici din nuc. Astăzi, pe la târguri, sunt multe chinezării. Eu am fost dintr-o familie săracă. Tata mi-a zis că nu trebuie să dai bani pe ceea ce poţi face cu mâinile tale”, şi-a amintit meşterul.

L-am întrebat de ce îl cheamă, pe un maramureşean, Cuza? Şi am aflat că soţia meşterului este o gălăţeancă din Smulţi, din neamul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a unit Principatele. După nunta cu gălăţeanca ce i-a cucerit inima, ofiţerul stării civile i-a trecut în acte numele „Cuza” şi nu ar fi vrut să se piardă numele. „Eu aş fi vrut să vin la Smulţi, să mă mut acolo, aveam multă linişte. Şi la Galaţi găseam lemn”, a precizat Alexandru Perţa-Cuza.

Chipuri din pănuşă şi arcuri pentru vânătoare


La acelaşi târg am cunoscut-o pe Ana Grunzu, meşter popular din Iaşi. A fost îndrăgostită de pictură încă din copilărie. Când s-a pensionat, însă, a descoperit că pasiunea poate deveni artă. „După ce am ieşit la pensie, am descoperit, ca materie primă, pănuşa. Din pănuşă realizez chipuri de oameni de la ţară. Eu lucrez pe etape: fac, iniţial, corpul, îl îmbrac, îl încalţ şi îl pun pe un postament de lemn. Fac şi pictură naivă şi particip la expoziţii aproape în toate oraşele. Din tărtăcuţe uscate (dovlecei ornamentali) am făcut vase. Preţul obiectelor făcute de mine nu este foarte mare. În jur de 10 lei costă fiecare. Şi fiicei mele i-a plăcut ce fac şi mă ajută. La Galaţi, sunt pentru prima dată şi chiar mi-am dorit să ajung aici, de foarte multă vreme, ne-a spus Ana Grunzu.

Totodată, l-am întâlnit şi pe Dorel Ostache, din Folteşti. Deşi este dintr-o familie de zidari, de 53 de ani realizează arcuri  pentru vânătoare.

Ii autentice, de la Hanu Conachi


La Galaţi, încă mai trăieşte tradiţia ţesutului la război. Elena Neagu, din Hanu Conachi, meşter la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, a împodobit cu zestre multe mirese şi miri. Încă din copilărie ţese cu multă dăruire. „Totul este ţesut în război: fote, brâie, ştergare, ii, covoraşe. Iniţial, urzesc pânză şi, după ce este făcută în război, o montez. La noi în judeţ se fac ii cu motive geometrice. Eu am învăţat femeile de la mănăstirea Adam să ţeasă. Înainte, lucrurile acestea erau zestrea care se oferea la nunţi”, şi-a amintit Elena Neagu.

Tradiţii de la Neamţ şi Suceava


De la Bălţăteşti, judeţul Neamţ, au fost aduse covoare ţesute din lână fină. Deşi nu era de faţă „autoarea” modelelor de covoare, soţul acesteia a reprezentat-o cu succes. "Prezint la târg covoare lucrate la războiul de ţesut orizontal. Sunt făcute din lână ţurcană. Astăzi, greu mai găseşti lână şi nu pentru că nu mai sunt oi, ci pentru că nu toarce nimeni, nu mai are cine să o prelucreze. Acum vreo zece ani, erau câteva bunicuţe care torceau un kilogram de lână, o dată la două zile. Noi am preluat tradiţia din familie. Toată această muncă este manuală. Ţesăturile se fac destul de greu, întotdeauna la inspiraţie. Soţia mea se numeşte Maria Mihalache şi ţese de vreo 15 ani”, ne-a povestit Iulian Mihalache.

De la Suceava a venit meşterul Constantin-Florin Cramariuc, cu extraordinare lucrări prelucrate în lemn. „Obiectele pe care le prezint nu sunt decorative. Sunt obiecte care pot fi folosite: de la linguri la măsuţe. De la bunicul meu am învăţat să fac asta. Îi port şi numele, şi meseria. La noi aşa se practica: nepotul prelua şi numele, şi meseria bunicului. Predau şi cursuri pentru tinerii care vor să înveţe meseria. Am scos o carte pentru începători”, ne-a mărturisit meşterul.

Dacă în trecut, arta obiectelor făcute cu suflet se păstra cu sfinţenie în familie, acum meşterii populari speră să-i ademenească măcar pe tinerii cu îndemânare care şi-ar dori să facă aşa ceva. Cei mai mulţi dintre meşterii populari ne-au spus că vor să transmită secretele din spatele muncii lor şi generaţiilor viitoare, însă puţini tineri mai sunt atraşi de tainele meşteşugurilor româneşti. Totuşi, cât există familia mare a meşterilor, flacăra acestora mai palpită în toate colţurile ţării.

Citit 2954 ori Ultima modificare Sâmbătă, 18 Iunie 2016 01:11

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.