Vă rog foarte frumos şi mult, din toată suflarea vă rog: nu bateţi câmpii, nu rupeţi florile, nu călcaţi pe iarbă, nu blestemaţi zăpada şi ploaia, nu azvârliţi păsări şi păpuşi la gunoi... lăsaţi cuvintele să vină la mine... am să le pun să mă încolţească, să mă înflorească, să mă lege şi să mă crească şi să mă culeagă şi să mă mănânce crud...ori să mă fiarbă! Lăsaţi cuvintele să vină la mine şi o să vedeţi cum (se) vor înmuguri, (se) ...

Se năruie oglinda...şi Zeii intră-n stânci./ Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina./ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!// Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă./ Mi se-nfige-n creier Crucea subţiindu-se de ploi./ Am trecut de primul viscol, care-a vrut să mă revadă,/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt Îngerul aproape./ Oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger./ Mi-es ...

S-apropie...ea este...nu se poate să fie Alta, Altceva...nu am decât o mare-mare bucurie: parcă aş fi Ulciorul lui Khayyam, din care bea întreaga Omenime şi-aşteaptă s-o întrebe unde-a fost, să-i mulţămească, să-i sărute mâna fiindcă ea-i de-a pururi Lege, Rost! S-apropie încet şi-nlăcrămată, cu mâinile întinse spre Atunci, când număram până la Şapte Taine, până la Zece straşnice Porunci! Sigur că da...se vede pe drumeagul pe care-l ştiu, pe care şi tu-l şt ...

În spaţiul plin cu paralele drepte mă simt stingher, mă simt urât, mă simt murdar... până şi steaua mi-i urâtă, mi-i murdară şi nu-mi mai dă lumină perpendicular! În spaţiul plin cu paralele drepte nu sunt nici sfânt, nici drac, nici tot şi nici nimic, plătesc tribut unui principiu fără suflet, nu râd, nu plâng, nu strig... la ce/de ce să strig? În spaţiul plin cu paralele drepte mă uit ca zimbru-n lung şi-n lat şi-n sus şi-n jos şi-n calendar... şi nu dă nim ...

Da, aşa-mi şopteşte Muma Pădurii: "Vezi că mai la deal... te aşteaptă mama ta!". Da, îmi vine să cred, însă sunt destul de spăimântat! Nu de frică, ci de faptul că nimeni nu poate (n-o să poată) considera veridică această perspectivă! Toţi vor râde şi vor zice că-s elucubraţiile unei minţi şi unui suflet pentru care Mama-i singura Lege din Univers! S-or strânge-n baruri şi la colţuri, or bea până vor zvârli cu şapca după câini... şi-or lua-n vârful băşcăl ...

Da, e vocea mamei! Însemnează că trebuie să fie (şi ea) pe aici, pe undeva! Şi chiar încep să cred din ce în ce mai mult că n-a murit! Şi o aud cu douăsprezece versuri tulburătoare ale lui Grigore Vieru: "- Pui golaşi cum staţi în cuiburi/ Fără plăpumioare?/ - Ne-nvelim cu ale mamei/ Calde aripioare!// - Dar când mama nu-i acasă/ şi Ploiţa cerne?/ - Ne-nvelim atunci cu frunza/ Ramurii materne!// - Dacă n-o să vină mama/ Şi-o să cadă frunza?/ - Cum să nu mai vin ...

Eu n-am ştiut să mor la timp şi cu folos, m-am fofilat şi am trăit fraudulos, printre mizerii şi candori,/ de mii şi mii şi mii de ori... şi sunt sătul de râs şi plâns până la os! Când mi-a şoptit cuvântul meu să-s tare prost i-am reproşat că voroveşte pe de rost, l-am ocărât ca pe-un candriu,/ în loc să vreau să-nvăţ, să ştiu că vine timpul scump al preţului de cost! Cuvântul meu s-a speriat de-aşa dezmăţ şi a plecat spre nicăieri, cu traista-n băţ... ...

Şi fulger, şi tunet... şi-mi dă îndeajuns,/ primesc fără frică, să am de uimire, de foame, de dor,/ de stare... adică, aşa, pe tradus şi-nţeles mai uşor,/ chiar moartea să-mi pară o floare de colţ la ureche, balsam,/ dulceaţă amară şi cană cu apă alături, (des)cânt/ de pasăre-n frunză, plus-minus nimic... şi că sunt condamnat/ la viaţă ascunsă! Şi fulger, şi tunet... aşa, cum atunci,/ prin râpi mari şi sfinte, prin inişti cu linişti, prin lanuri cu maci... ...

Da, mă cheamă pădurea! Oare ce vrea să-mi spună? Cred că s-a săturat de atâta şi atâta tăcere! Sunt convins că vrea să-mi mărturisească cine a nenorocit-o! Şi cine a furat-o mai ceva ca-n codru! Cum va să-mi spună, oare? Că doar nu-i om, n-are gură, n-are proprietăţile pădurarului Hurduc, să zicem! Dar dacă are, însă eu n-am "putere" să înţeleg?... Deja o aud, aşa, ca o murmurare dintr-un departe, tocmai dinspre Tâmpa, tarlaua de dincolo de pădure! Aud: "Îţi ma ...

Ş-acum l-aud... bătea la geam şi mă striga - zicea că-i Singur pe Pământ şi că nu are un loc al lui, numai al lui... şi i-am deschis cuviincios: era Cuvântul de Onoare! Venea de mult, dintr-un demult şi dintr-un timp tulburător, sfinţit de Mama şi de Tata, şi dintr-un spaţiu-n care Lacrimile dor, iar Veşnicia niciodată nu e gata! Şi a tăcut... ş-apoi (mi)-a zis că-i azvârlit de colo, colo... parc-ar fi un fitecine, parcă n-ar fi cel care-a fost la Început, şi (mi)-a ...