Desprins parcă din filmele de groază, Bădălan este un cartier pentru care însuşi Hitchcock ar fi invidios. Drumul către el este anevoios, printre buruieni răzlețe, care reușesc să ascundă întregul spectacol aproape apocaliptic pe care realitatea îl joacă zilnic pentru locuitorii lui, căci vizitatorii sunt, practic, inexistenţi.
Am înaintat temătoare, cu acea senzaţie de gol în stomac, rezultat al unei empatii bine instalate în codul meu genetic. Golul s-a adâncit, devenind un hău din care cu greu am reuşit să ies, chiar şi după încheierea vizitei dureroase.
Aveam senzaţia că din blocurile cenuşii, fără geamuri sau uşi, ne pândesc fantome, care-şi au culcuş în spaţiile goale care au adăpostit cândva familii.
Am păşit într-un apartament a cărui uşă de la intrare lipsea cu desăvârşire, ca o invitaţie către un bizar platou de filmare, nicidecum către un loc în care s-a desfăşurat, odinioară, viaţa. O viaţă normală, a unei familii obişnuite. Am încercat să realcătuiesc, în minte, modul în care erau orânduite, cândva, camerele. Două dormitoare, o sufragerie, o baie şi o bucătărie în care mai existau câteva piese de mobilier abandonate.
Oamenii-poveste, locuitori ai unui Galați ascuns de ochii lumii
Prinsă cu desăvârşire în atmosfera tabloului înfiorător, am avut senzaţia că inima mi s-a oprit la auzul vocilor de jos.
Coborând în goană scările, am întâlnit, în faţa blocului, o mână de oameni, locuitori ai acestui loc, atât de impropriu unui trai civilizat.
Erau dornici să fie ascultaţi, dar, mai ales, ajutaţi. Trăiesc în condiţii mizere, fără apă, curent sau căldură. Printre ei, se află și Florin Ojog, tată a doi copii, care locuieşte însă aici doar cu soţia. Au fost nevoiţi să-şi trimită copiii pe la rude, pentru a-i feri, pe cât posibil, de traiul anevoios. O familie dezbinată de Agrogal, proprietarul spațiilor, care le cere evacuarea, fără ca nimeni să le ofere nimic la schimb. Nici măcar false promisiuni. Au încercat în fel și chip să se debaraseze de ei, ca de niște ghimpi care stau bine înfipţi în planurile lor de viitor. Au apelat la cele mai barbare metode, lipsindu-i de condiţiile elementare de trai.
Cei mai mulţi au plecat, rămânând cei lipsiţi de soluţie. În cazul acestora, au intervenit mascaţii, aşa cum ne-a declarat și o bătrână în vârstă de 93 de ani, care şi-a văzut agoniseala de-o viaţă aruncată pe geam. Mobilierul dânsei zace la câţiva metri de imobil, iar amintirile zac înăuntru. Le-a lăsat pe toate acolo și vine în vizite scurte și dese, care-i menţin mintea vie. S-a mutat la fiul dumneaei, într-o casă construită tot în cartierul-fantomă, asupra căreia planează, fireşte, aceeaşi frică teribilă a evacuării. A venit în 1960, acum 58 de ani, în Bădălan, cartier în care, cândva, se putea locui decent. Acum, îşi doreşte doar să trăiască până se va face dreptate, dacă tot nu a putut să moară în casa dumneaei, cum și-ar fi dorit.
O pâine pentru domnul primar
Nu voi intra aici în detaliile bătăliei legale care este în desfășurare. Vreau doar să îi vadă cititorii pe acești oameni, prin ochii mei. Fiindcă, deși cartierul e o fantomă, oamenii sunt vii. Și, în ciuda greutăților aproape incomensurabile peste care trebuie să treacă zilnic, nu și-au pierdut nici speranța, nici simțul umorului. Alăturându-se grupului cu care stăteam de vorbă, pensionarul Vasile Mălăiescu şi-a dorit să adauge o notă ironică discuţiei, transmițându-i un mesaj domnului primar. L-am imortalizat în timp ce îi întindea, în mod simbolic, un dar edilului nostru: "O pâine pentru domnul primar!". Semn că oamenii încă așteaptă un gest de sprijin din partea municipalității. Fiindcă, nu-i așa, Centenarul Unirii ar trebui să-i includă și pe ei, deși n-am văzut urmă de steag la fața locului.
