1 Iunie reprezintă, pentru mulţi copii o zi plină de bucurii şi de veselie, iar mulţi dintre ei primesc cadouri. Nu şi copiii de pe strada Drumul Viilor. Singura lor bucurie apare atunci când au ce mânca.
Aici locuiesc, în barăci, familii formate din cinci, şapte sau chiar mai multe persoane. Mulţi dintre ei nu ştiu că e ziua lor. Cinci sufleţele, chinuite.
Am vorbit mai întâi cu familia Călămuz. Într-o baracă din chirpici locuiesc cinci copii împreună cu părinţii. Şi încă un micuţ e pe drum. Copiii au vârste cuprinse între 1 şi 9 ani. Întrebată ce le-a pregătit copiilor de ziua lor, mama ne-a spus că nu s-a gândit: „Ne mulţumim că avem o oală de mâncare. Nu pot să le dau altceva, o bomboană, o îngheţată sau ce dă bunul Dumnezeu. Săracii nici nu aşteaptă”, ne spune aceasta, în timp ce ştergea nasul unui micuţ cu propria bluză.
Aruncăm o privire în casa sub acoperişul căreia stau de şase ani. În hol, câţiva indivizi, se cinsteau cu câte un pahar de vin. Trecem pe lângă ei şi pătrundem în singura cameră din bordei. O fetiţă de un an doarme liniştită, doar muştele care roiesc deasupra ei fac singurul zgomot din încăpere. Din ce trăiesc atâtea suflete? Ne-a explicat Ion, capul familiei: „Doi copii merg la şcoală aşa că mai avem alocaţia lor. Asta nu e o problemă, că de mers, ei merg la şcoală. Întrebarea e cu ce îi hrănim? Eu cu soţia nu muncim. Mai sap după fier vechi, mai adunăm bidoane de la container sau mergem la Billa şi cerem căruciorul să scoatem fisa. Cum facem un ban, cumpărăm de mâncare pentru copii”, explică acesta, puţin ameţit de licoarea din paharul pe care l-a abandonat pe un scaun.
Întâi e doică, apoi copil
Mihaela, cea mai mare din copiii familiei, ne spune, cu unul dintre frăţiori în braţe că după mama, în ea e baza în casă. „După ce vin de la şcoală, îmi fac temele, mănânc şi apoi stau cu fraţii mei. Dacă pot, mă mai joc cu copiii, cu mingea. Nu m-am gândit ce îmi doresc de Ziua Copilului, dar cred că un telefon mobil, să vorbesc cu părinţii când sunt la şcoală”, explică fetiţa.
Toţi ceilalţi frăţiori, stau agăţaţi de hainele ei şi se uită curioşi la noi, apoi ne zâmbesc senin când îi mângâiem pe creştet. „Nu am primit, dar nici nu am aşteptat cadou”. Mergem mai departe, la următoarea baracă. Acolo ne întâmpină Ileana, care locuieşte, deocamdată, doar cu nepotul de 11 ani.
Mai are încă trei nepoţi dar sunt plecaţi momentan. Probabil pentru a câştiga câţiva bănuţi. Şi aceştia locuiesc tot într-o cameră ridicată de ei, cu materiale găsite la container.
„Ne frică să nu se dărâme bordeiul peste noi, dar ce să facem? Stăm aici de cinci ani. Ca să trăim, căutăm sticle din plastic la gunoi. Nimeni nu munceşte din zona asta. Toţi caută fier vechi sau sticle. Trebuie să înscriu din nou copilul la şcoală pentru alocaţie”, ne explică Ileana. Cristi, nepotul acesteia nu merge la şcoală pentru că a avut o problemă medicală.
„Nu am primit cadou azi, dar nici nu am aşteptat. Îmi doresc şi eu un telefon, să îl am, să fie al meu. Vreau să mă joc la el seara, că nu prea am somn”, ne spune băiatul, ţinând privirea în pământ. La plecare, copiii sunt cei care ne privesc puţin dezamăgiţi şi ne fac semne cu mâna zâmbind, cu speranţa că ne vom întoarce şi vom mai sta de vorbă cu ei.
Ziua copiilor a fost pentru copiii de pe Drumul Viilor o zi ca orciare alta. O zi pe care şi-au petrecut-o fără să ştie că e a lor într-o lume care n-ar trebui să existe. De vină pentru lipsa zâmbetului de copil, care apare în căminele curate, calde şi primitoare, nu sunt ei.
