Iar când îmi pricepea nedumerirea
din frăgezimea sufletului meu,
vorbea de curăţie şi răbdare –
tot ce-i miraculos trece prin greu!
Şi se uita la cer, dar şi la mine –
şi nu-(i) mai auzeam nici un cuvânt,
doar lacrima iubirii şi puhoiul
iertărilor cum intră în pământ!
Doar descântarea sacră a uimirii
din leagăn, din surâs şi de la sân
când încă nu-nvăţasem ce înseamnă
nici să nu plec, dar nici să nu rămân!
Mă duc să văd şi să aud o clipă –
mă-nclin, fac semnul crucii şi deschid:
numai absenţă pentru veşnicie,
în locul majestos, de lângă schit!
