CUM TRĂIESC oamenii de după dealuri, la Bereşti-Meria (GALERIE FOTO)
Foto: Foto ”Viața liberă”, Marius Negri

CUM TRĂIESC oamenii de după dealuri, la Bereşti-Meria (GALERIE FOTO)
Evaluaţi acest articol
(16 voturi)

Un microbuz îi adună pe oameni la medic, la farmacie şi la magazin, o dată pe săptămână * Până şi preotul vine cu rândul, în satele mai mici * Iarna, cu toată implicarea autorităţilor, familiile din cătune riscă să rămână cu mortul pe masă, ceva mai mult decât prevede rânduiala creştină, dacă drumul spre cimitir e troienit


Dacă ai vrea să vizitezi comuna Bereşti-Meria, să ajungi până acolo ar fi cel mai greu. Ultima bucată de drum care te duce spre nordul judeţului, DJ 242 B, nu-i rea, sau în orice caz nu-i cea mai rea porţiune de drum judeţean pe care am circulat. Dar de mers ai, oricum, o grămadă. În condiţii de trafic lejer, de la Galaţi la Bereşti Meria faci mai bine de o oră şi jumătate. Mergi, mergi şi iar mergi, până vezi, pe marginea şoselei, indicatorul care te informează că intri în satul Balinteşti. Abia acum ai ajuns! Dar numai după încă vreo 10 minute - în loc să te duci, iarăşi, tot înainte şi să intri în oraşul Bereşti - faci dreapta şi dai în satul Meria, reşedinţa comunei. Primăria se vede pe dată, gard în gard cu fabrica de pâine a familiei Popoiu, de unde-şi iau franzelă, cornuri şi gogoşi umplute toţi oamenii din zonă.

Primarul din Bereşti-Meria, Victor Dorobăţ, e la birou. Tocmai l-au ales oamenii pentru a treia oară. „Şi ultima”, spune primarul, uitându-se printre hârtii.

„Sunt în funcţie din 2008. Încă patru ani mai stau, după care, gata, nu mai candidez. Zic eu că e suficient atât”, spune Victor Dorobăţ.

Zece sate, împrăştiate printre dealuri

„Una-i să ai de administrat un sat sau două, eventual şi acelea să fie aşezate de-a lungul unui drum mai important. Şi cu totul alta este să ai, ca la Bereşti-Meria, zece sate, lăsate care-încotro. Zece sate! Mai ştiţi vreo unitate administrativă de felul ăsta? Din comuna noastră fac parte satele: Balinteşti, Meria, Pleşa, Slivna, Onciu, Şipote, Prodăneşti, Puricani, Săseni şi Aldeşti. Nici nu ştii încotro să te uiţi mai întâi. Toţi au nevoi. Toţi vor câte ceva. Cumva, trebuie să-i împaci... Eu am zis, de exemplu, să le pun măcar piatră pe drumuri, în prima fază, că asfalt nu-i aşa uşor să întinzi de prima dată”, spune primarul comunei.

Ce-i drept, drumuri pietruite sunt, prin comună, încă din 2009-2010, când s-au investit peste 1,7 milioane de lei în astfel de lucrări. Nu că ai fi ajuns vreodată, chiar şi după pietruire, până la Onciu sau până la Şipote fără să-ţi spargi plombele, tot dând cu maşina prin hârtoape. Totuşi, simplul fapt că se poate circula şi pe ploaie pe drumurile care fac legătura cu cătunele e demn de toată lauda. Că una-i să ieşi cu greu din sat, pe zloată, şi alta-i să nu poţi ieşi deloc, nici când trebuie să ajungi la spital sau când trebuie să îţi duci morţii la groapă. Mai sunt şi probleme de felul ăsta, dar numai iarna, când cu greu ai mai putea deosebi dealul de vale, sub troiene.

„Ne-am pregătit noi şi pentru iarnă. Am înfiinţat aici un Grup de Acţiune Locală (GAL), pe numele lui Covurlui şi, prin intermediul lui, ne-am luat două utilaje mari, cu freze şi ale dotări, cu care să degajăm drumurile iarna. Bine, acum dacă ninge şi viscoleşte, uneori trebuie să mai stăm să se şi potolească. N-ai ce să faci, dacă din spatele frezei se aşterne la loc”, ne-a declarat Victor Dorobăţ.

Iar situaţii neprevăzute au tot apărut, în anii din urmă. Ba mai rămânea câte o familie cu mortul pe masă, mai mult decât prevede rânduiala creştină, din cauză că drumul era troienit zile la rând şi nu avea pe unde să-l ducă la cimitir şi nici preotul n-avea pe unde să vină în sat, să-i slujească răposatului. Pentru vii, în schimb, s-au găsit soluţii, pentru că medicii de urgenţă sau paramendicii au trecut, nu o dată, prin nămeţi, cu şenilate, ca să ajungă la cei care aveau nevoie de ei. Cu toate că s-au obişnuit, de o viaţă, cu evenimentele astea, pe mulţi dintre localnici încă îi mai scutură un frison când se gândesc la iarnă. Slavă Domnului că până atunci mai e mult şi bine!

Vara, satele din Bereşti Meria sunt destul de frumoase. Mai multe-s casele din chirpici decât vilele. Între bătături şi drum se ridică mai degrabă garduri din şipcă roasă de vreme decât bariere din fier forjat şi plexiglas. Din 3.770 de oameni câţi trăiesc aici, puţini sunt bogaţi. Câţiva fermieri mai răsăriţi, în rest, ţărani care se chinuiesc să-şi ducă traiul.

„Cel mai greu, la noi, e cu transportul. Spre exemplu, avem nu unul, ci două microbuze şcolare. Unul adună copiii mici, preşcolari şi cei de şcoală primară, de prin sate. Celălalt, e pentru elevii de gimnaziu care trebuie să ajungă la liceu aici, în Bereşti. Până şi pentru oameni din satele mici am cumpărat un microbuz - un Volkswagen - cu care îi aducem, o dată pe săptămână, aici, în Meria. Avem un singur medic de familie, dar locuieşte aici la cabinet, aşa că pot veni oamenii la consult. Tot aici avem şi singura farmacie din comună. Până să cumpărăm microbuzul, dădeau oamenii şi 50 de lei pentru un drum în Meria, cu căruţa”, spune primarul.

În plus, mulţi dintre oameni mai au nevoie să îşi mai cumpere una-alta, de la magazin. Au de unde şi în Meria, dar şi în oraşul învecinat, Bereşti (de fapt, şi el tot o comună din punct de vedere al infrastructurii).

Din cele zece sate care compun comuna Bereşti-Meria, singurul care apă curentă este Balinteşti. Dar până şi aici, oamenii se plâng că iarna ţevile îngheaţă, iar după ce sistemul redevine funcţional apa nu mai este bună de băut. Primarul spune că în plan este introducerea unui sistem de canalizate la Balinteşti şi extinderea ambelor reţele spre Meria şi, apoi, spre localităţile unde se va dovedi rentabilă introducerea sistemului.

Cinci parohii cu cinci preoţi sunt  în comuna Bereşti-Meria, potrivit ediliului. Suficient, am zice. Cu toate astea, nici preoţii n-au cum să ajungă, duminică dimineaţă sau la sărbătorile mari, în zece sate, în acelaşi timp. Aşa că oamenii or se duc la bisericile unde este slujbă, ori îşi aşteaptă rândul.

Viitorul Alinei din Slivna e la ţară. În Italia

Pe Alina am găsit-o în drumul nostru spre Onciu. Când am oprit să o întrebăm încotro să apucăm - să nu rătăcim drumul - fetei i s-a părut că a găsit ocazia ideală să îşi scurteze drumul spre casă. „Mă lăsaţi pe mine la Slivna - vă arăt eu pe unde-i - şi de acolo vă îndrum şi spre Onciu. Da, apropo, ce faceţi voi la Onciu? Mă rog, nu-i treaba mea, dar… nu arzi degeaba gazul până într-un sat cu nici 20 de case. Ce să faci acolo? La Slivna tot mai e nişte lume. Acolo stau şi eu, la bunică-mea. Am terminat liceul şi acuma, aşa, mă relaxez. Ca la ţară. După aia, plec. În Italia, la părinţi. Îmi place la ţară, dar… nu aici. La Bereşti-Meria, ce să faci? Nici bani de facultate n-am, că eu sunt crescută de bunici. De fapt, şi dacă aveam… Tot mai bine plec. Am făcut aici de toate, de la tras sapă, la liceu. Nu-mi mai trebuie. Mulţi hoţi şi mulţi puturoşi”, spune fata de nici 20 de ani.

Coboară grăbită, îşi pune căştile de la telefon la loc în urechi şi ne arată drumul care iese în câmp. „Încă vreo câţiva kilometri încolo, dacă totuşi spuneţi că vreţi la Onciu. Orice aţi vrea să faceţi acolo… Îmi stă mintea în loc!".

O zecime dintre locuitori, cu mâna întinsă

Unde nu-s angajatori şi nici cheful de muncă nu-i scoate pe oameni afară din casă, numărul asistaţilor social n-are cum să fie decât mare. Peste 400 de locuitori din comuna Bereşti-Meria întind mâna, lună de lună, la venitul minim garantat. Unii n-au ce face. Sunt bolnavi şi nu se pot întreţine altfel. Alţii, n-au nici ei alternativă, de vreme ce i-au smintit deja băutura şi lenea.

Înapoi la Onciu, după trei ani. Unii gospodari s-au mutat.. la cele sfinte

Nu mai urcasem până la Onciu de mai bine de trei ani. Acum, am descoperit că micul sat - alcătuit din numai 17 case înşirate pe vreo două uliţe, care se suie pieptiş un deal mare - arată exact la fel. Parcă ieri îi întorsesem spatele. Praful uliţei e la fel de gros, iar liniştea, la fel de apăsătoare cum ne-o aminteam.

Pe măsură ce lanurile de păioase au început să muşte din partea de miazănoapte a satului, mica aşezare s-a deformat, şi-a pierdut geografia firească a localităţii de deal, aşa că acum a ajuns să aibă în centru cimitirul. Ai putea zice că-i macabru. Sau profetic. Dar oamenii locului - cu care, la vizita noastră precedentă, am vorbit pe îndelete - spun că-i bine. Păi dacă n-ar fi fost cimitirul aici, şi pe ultimul drum trebuia să fie omul purtat opt kilometri, până la Meria? Şi nu odată s-a întâmplat să moară cineva iarna, pe viscol, şi să fie nevoie de mai mult de trei zile până să ajungă la cimitir, din cauză că drumul, prin câmp, era troienit. Pe drum, nu-i ţipenie de om. Şi nici peste garduri sau pe la porţi nu se iţeşte vreun cap. De vină-i şi ora. S-a făcut deja prânzul mare până am ajuns noi aici, iar oamenii sunt, mai mult ca sigur, risipiţi pe dealuri, ca să îşi îngrijească păpuşoii, răsărita şi orice altceva au mai reuşit să semene în primăvară. Singuri pe drum, nişte băieţi de la o firmă de telecomunicaţii montează o antenă.

În deal, cu uşa închisă, găsim casa unuia dintre cei mai tineri bărbaţi din comună, care are copii de vârstă şcolară. Nu-i acasă nici el, nici nevasta şi nici pe cei mici nu i-a lăsat aici. Un singur tânăr coboară pe uliţă. Nu-i prea arde de vorbă. „Nenea ăla care stătea aici, la casa asta cu cercevele verzi?”, îl întrebăm. „S-a mutat!”, ne răspunde tânărul răstit şi ne arată cu degetul spre poarta citimirului. Apoi se uită din nou în ecranul telefonului smart, pe care probabil că are acum semnal de zile mari, de la noua antenă. Ei, na-ţi-o bună! Un om ştiam şi noi în satul ăsta, şi nici acela n-o să mai stea vreodată la palavre.

Când mai vin oamenii pe la casele lor şi nu mai e aşa de sinistru, locul ăsta e perfect ca să te odihneşti vreo două zile! Mai mult, n-ai avea ce să faci pe-aici. Condiţii n-o să ai niciodată. Probabil nici apă curentă şi, mai mult ca sigur, nici canalizare. Oricum ţi-ai suci mintea, până la urmă trebuie s-o recunoşti: locul ăsta n-are niciun viitor, oricât şi-ar dori-o oamenii care trăiesc aici.

La slujbă, cu rândul

Primarul Victor Dorobăţ ne spune că sunt cinci parohii cu cinci preoţi în comuna Bereşti-Meria. Suficient, am zice. Cu toate astea, nici preoţii n-au cum să ajungă, duminică dimineaţă sau la sărbătorile mari, în zece sate, în acelaşi timp. Aşa că oamenii or se duc la bisericile unde este slujbă, ori îşi aşteaptă rândul.

Apă curentă şi nu prea, la Balinteşti

Din cele zece sate care compun comuna Bereşti-Meria, singurul care are apă curentă este Balinteşti. Dar până şi aici, oamenii se plâng că iarna ţevile îngheaţă, iar după ce sistemul redevine funcţional apa nu mai este bună de băut. Primarul Victor Dorobăţ spune că în plan este introducerea unui sistem de canalizate la Balinteşti şi extinderea ambelor reţele spre Meria şi, apoi, spre localităţile unde se va dovedi rentabilă introducerea sistemului.

Oana Dumbravă, tânăr fermier: "La ţară m-am născut, aici îmi construiesc afacerea!"

Constantin Dumbravă ţine un magazin cu de toate şi un bar, în satul Meria, din comuna Bereşti Meria. Omului îi mai surâsese ideea de a produce câte ceva, nu doar de a face comerţ, dar nu reuşise să ducă la capăt nimic concret în această privinţă. Abia când fiica lui, Oana, a terminat Liceul Economic din Galaţi şi s-a întors acasă, hotărâtă să îşi deschidă o afacere, a decis familia să se implice în producţie.

Primul pas: Oana avea să fie tânăr fermier şi, evident, părintele avea să o mai ajute şi el, din când în când. În cadrul PNDR 2007-2013, Oana a accesat câteva zeci de mii de euro, bani europeni nerambursabili, prin intermediul Măsurii 112, „Instalarea tânărului fermier. Cu banii, tânăra de numai 21 de ani şi-a cumpărat utilaje moderne, cu care lucrează acum 40 de hectare de teren. Mai are şi patru hectare de păşune, pe care să pască cele 30 de vaci din rasa Bălţată românească. Şi, pe viitor, gândul proprietarei de fermă nu e să vândă şi să plece la oraş, ci să se extindă.

„Aici m-am născut, aici vreau să fac treabă. Am stat şi la oraş, dar mai bine e aici, la mine acasă. Chiar acum aş vrea să mai iau 30 de vaci. Avem păşune, avem oameni care să păzească, avem maşină de muls cumpărată din bani europeni… Singura problemă este valorificarea. O vacă dă, în medie, 7-8 litri de lapte pe zi. Or, asta înseamnă că, pe săptămână, eu ar trebui să pot vinde cam 200 de litri de lapte. Şi nu prea mă descurc nici aşa. Dacă mai iau vaci, în curând ar trebui să dau 400 de litri şi asta chiar că ar fi o problemă. E neapărat nevoie de centre de colectare a laptelui. Putem face prelucrare şi cu producţia noastră autohtonă, pentru că oameni dispuşi să muncească şi să producă sunt din belşug. Problema cea mare rămâne că n-ai unde să vinzi cantităţi mai mari”, spune Oana Dumbravă.

Tatăl Oanei vede şi alte probleme. „În câmp, cea mai dureroasă e lipsa irigaţiilor. În funcţie de cât plouă, atâta producţie faci. Acum, după o medie de 3.000 de kilograme de grâu la hectar, sper la o producţie un pic mai bună la porumb. Sigur, nu poţi produce pe deal la fel de mult cât produci în baltă. Asta este! Dar cum n-ai irigaţii şi nici de ploaie n-ai cum să fii sigur, nimeni nu vine la Bereşti-Meria să încheie contracte futures şi să îţi promită un preţ cât de cât”, spune Constantin Dumbravă, întrebându-se, mai mult retoric, dacă problema lui are vreo rezolvare. O soluţie ar fi forarea de puţuri din care să îţi tragi apă, dar asta e o soluţie la îndemână mai degrabă pentru un fermier mare, nu pentru unul care este abia la început de drum...

O cincime dintre terenuri stau pârloagă

„În comuna Bereşti-Meria, pământul arabil se lucrează cam în proporţie de 80 la sută”, declară primarul comunei, Victor Dorobăţ. Pare greu de crezut, nu-i aşa? Dacă tot ai pământ, rezonabil ar fi măcar să încerci să obţii de pe urma lui subvenţia pe suprafaţă, care, aşa târziu cum vine ea în acest an, contează şi dacă ai în proprietate un hectar, şi dacă ai o sută de hectare.

Edilul spune, însă, că de vină pentru diferenţele dintre pământul lucrat şi cel pe care se încasează subvenţie ar fi relieful. „Sunt şi suprafeţe mici, izolate, aici printre dealuri, pe care nu prea ai cum să le lucrezi. N-ai, practic, cum să intri cu utilajele acolo şi să faci treabă. Oricum, la noi, aici, se lucrează greu. Salvarea oamenilor sunt asociaţiile agricole, care s-au înfiinţat şi care au început să comaseze terenurile. Altfel, vă daţi seama, ce fel îi era unui bătrân să plece peste dealuri, cu sapa în spinare, ca să îşi lucreze pământul, pe unde l-o fi avut!”, conchide edilul comunei Bereşti-Meria.

Citit 16284 ori Ultima modificare Marți, 26 Iulie 2016 18:18

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.