Da... de atunci, toate curcubeele sunt multicolore. Nici unul nu mai vrea să fie alb-negru. Şi eu, eu ce mai colorez, dacă vin toate de-a gata, frumoase, numai bune de văzut, de socotit, de minunat? Şi cum o mai văd pe fata în rochie de stambă, dacă nu mai avem ce vopsi?... Iată, stau în vârful teiului şi admir brâul lui Dumnezeu, cum îi zice tata, sau brâul Maicii Domnului, cum îi zice mama! La capătul dinspre Jăravăţ, într-un tei de-o seamă cu al meu, o văd pe ţânca d ...

nu am mai plâns de multă vreme de când m-a dat mama afară din pântec şi auzeam cum moartea îşi drege glasul să mă cheme într-o lume plină cu verdeaţă şi cântec până acum am trăit cu ochii uscaţi însă astăzi toate lacrimile trecutului au dat năvală când am ajuns şi am văzut cum staţi în cimitir ca-ntr-un costum de gală la rădăcina teiului de lângă morminte am lăsat să curgă plânsul meu atâta de mult şi târziu dar purificat printre atâtea şi atâtea cuvi ...

Cu tot ce-mi spune şi cu tot ce-mi porunceşte în ziarul de ieri, mama are dreptate. Chiar dacă nu ştie (deocamdată) câteva amănunte esenţiale din realul/imaginarul meu dat în clocot, nevasta lui tata consideră că trebuie să mă pună la punct, să mă ţină şi cu picioarele pe lut, nu numai cu ăla de sus prin cirus, nimbus şi cumulus, ăştia care fac ce fac şi-mi aştern în ochi năframele astea vărgate, eşarfele astea multicolore şi fascinante până la paroxismul puterii ...

Mă uit în urmă şi mă văd/ pe Dealul Zimbrului... atuncea,când învăţam ce-nseamnă "sunt",/ ce este şi ce face Crucea,ce-nseamnă vacă, şcoală, vis,/ Credinţă şi Deşertăciune...şi ce se spune despre Gând.../ şi despre Suflet ce se spune...când învăţam să mă declin,/ să mă conjug la drumul Mareşi să alerg pe drumul Mic/ dintre Apune şi Răsare!Şi învăţam ce-nseamnă Drag/ şi Dor... şi că "memento mori"-iacum stăpân pe Soarta mea/ şi pe ruinele Candorii... ...

Din câte-mi şopteşte şi-mi arată geografia planetară terestră, Mediterană-i mare pe mijlocul pământului şi locuieşte-nspre sudul teiului în care stai şi cauţi cu privirea către răsărit. Din câte ştiu de la tine, Ea dinspre această mare trebuie să vină, dinspre Roma, nu dinspre dealurile Ciutei, da?! Şi dacă-i aşa, ce te tot sui şi stai în vârful teiului, numai când plouă, şi te tot zgâieşti la curcubeul ăla cotit, cum şi acuma? Tu pe Ea o aştepţi, da? Sau te ...

(!) mărturisesc: nu are rost să mai aştept când veşnicia stă cu mâinile pe piept ş-ascultă cântul cel de dus/ acolo, jos...acolo, sus... unde nu-i nimeni prost, urât, frumos, deştept (!)   (!) n-am mai văzut de mult atâţi nemuritori înlăcrămaţi...şi doar de mii şi mii de ori am tot murit ş-am tot plecat/ (ne)hotărât, (ne)vinovat... şi m-am întors şi am trăit adeseori (!)   (!) am fost cicoare, mierlă, piatră, lup şi tei, verb şi adverb şi aoleu şi alelei... ş ...

Da, îmi dă şi apă. Îmi place foarte mult apa. Mai ales când o beau cu dulceaţă de cireşe amare. Amare şi negre. Mănânc frumos şi tac. Adică nu tac. Mă uit la Ileana. Mi-i aşa dragă, încât se aude cum mă uit la ea! Ce Ileană splendidă mi-a pus Dumnezeu în cale! Nici ea nu zice nimic! Dar se aude cum mă priveşte! Surâsu-i îmi invadează memoria. Şi-mi aduc aminte o strofă scrisă de Mihai: „O vis ferice de iubire,/ mireasă blândă din poveşti,/ nu mai zâmbi, a ta ...

(!) acolo, în satul cu greieri desculţi/ prin boabe de rouă,îs ochii curaţi ca izvorul cel vechi/ sub luna cea nouă (!)(!) acolo, în satul cu ghiers nemurit/ în pomi şi-n cătină,fântânile toate au păsări de cuib/ sub luna cea plină (!)(!) acolo, în satul cu fluturi stăpâni/ pe vară şi toamnă,s-aude un somn şi un vis năruit,/ şi gândul mă-ndeamnăsă plec şi s-ajung înainte de-a fi/ târziu peste-acestepoghiazuri sacrate-n voiri de ţărani/ cu lacrimi celeste (!)(!) ...

Mă rog, ţaţa Niculina nu are decât să creadă ce vrea despre intenţiile mele! N-are decât să stea toată ziulica la gard şi să-i spioneze pe cei care trec încolo şi încoace, după una, după alta, după cum este felul fiecăruia, şi învăţătura, şi apucătura, şi moftul, şi nu mai ştiu ce are fiecare în suflet şi în gând!...Auzi, cică mă duc după bâţâitoare! Habar n-are ţaţa ce splendoare-i fecioara Ileana, după care-mi sfârâie călcâiele! Da, îmi sfârâie ...

și uită-te n-urmă și-așteaptă și taci/: sunt urmele noastre uscate și goale, amare și reci/ de-atâtea dezastre ! sunt nopțile mele cu suflet adânc/ și liniște naltă cât nopțile tale în care a fost/ să fim laolaltă ! și uită-te n-urmă: acolo mai sunt/ icoanele noastre rămase-n fântâna din care-am băut/ globule albastre și unde/am văzut ce frumoasă erai/ – și tu – cum și luna pe care-o scoteam în căldare, crezând/ c-o am totdeauna ! acolo e tot ce mă face s� ...