Satul pescăresc este un loc prins între apa Siretului şi cuştile ruginite ale benzilor transportoare de la Combinat, un loc despre care ne amintim din când în când ca despre un apendice greu şi dureros crescut în carnea oraşului, un loc în care noţiunile de sărăcie şi degradare îşi reînnoiesc sensurile.
Clădit pe locul în care, cu ani în urmă, pescarii îşi făceau colibe şi locuiau pe timpul verilor, satul pescăresc de la marginea Galaţiului (la ieşirea spre Brăila) este un univers îngust şi mizerabil în care peste o sută de suflete se zbat zilnic să existe, deşi existenţa lor e doar o teribilă şi greu de înţeles corvoadă.
Oamenii de aici sunt de două feluri. Două Românii, cum ar rosti cu uşurinţă aceia care ar trebui să fie preocupaţi de una singură, concentrate în câteva sute de metri pătraţi noroioşi.
Pe de-o parte se găsesc cei mai înstăriţi, puţini la număr, dar care încearcă să salveze normalitatea într-un loc plămădit parcă să fie veşnic mizerabil, dezolant, capătul pământului. Pe de altă parte sunt cei săraci lipiţi care locuiesc în barăci încropite din tablă ruginită, bucăţi de cărămidă şi lemn.
Pentru aceştia, universul se învârte între gunoaiele din care reuşesc să scoată câteva kilograme de fier vechi pe zi, malul Siretului şi antenele Digi care par a fi mai multe chiar decât barăci.
Cei de aici trăiesc după propriile legi, au propriile ierarhii şi o organizare aparte. Mulţi nu au documente şi nici vreun gând să şi le procure pentru că nu cred că le vor folosi vreodată. Trebuie spus însă că sunt şi oameni care se zbat de ani buni să mute locul acesta în zona legalităţii.
Prefectul şi gospodăreala
„Am fost şi în audienţă la primar. Mi s-a spus atunci că e o problemă legată de faptul că e o zonă inundabilă şi că nu pot da vreo autorizaţie aici”.
„Ni s-a mai promis că problema asta a noastră poate fi rezolvată şi să mai aşteptăm. Noi aşteptăm, numai să apară semne că se îndreaptă ceva”, a spus Vasile Dobranis, cel care, mai în glumă mai în serios, fusese numit în trecut „prefect” al locului de către cei din comunitate.
El ne-a mărturisit că are un apartament, că locuieşte în oraş şi că mai demult şi-a făcut o cabană aici pentru că era aer curat şi linişte. În plus, putea pleca oricând dorea la pescuit pe Siret. Acum lucrurile s-au schimbat, dar îi este greu să se despartă de locul în care a stat atât timp.
„Aici stau şi oameni gospodari. Să vă spun ceva: oriunde ai locui, dacă faci ordine, dacă te gospodăreşti, dacă eşti organizat, trăieşti mai bine, mai frumos. Dacă eşti rău, leneş, dacă nu te interesează, trăieşti în mizerie şi dezordine”, ne-a mai spus Dobranis, cel căruia oamenii din satul pescăresc îi mai spun şi Naşul.
O femeie între două vârste, care se ocupă cu administrarea magazinul din satul pescăresc, ne-a explicat cum ajung oamenii să locuiască aici şi ce fac pentru a supravieţui.
„Sunt unii daţi afară din case, care au pierdut apartamentele şi au venit aici. Oameni necăjiţi, care nu au din ce trăi”, ne-a povestit femeia. Ea ne-a mai spus că mica ei afacere a mers prost tot timpul.
Oamenii de aici n-au fost niciodată mai înstăriţi. „Îşi câştigă pâinea din sârma pe care o scot din betoanele aruncate pe câmp. Bat în beton cu ciocanele, scot fierul şi sârma şi se duc cu ele la fier vechi. Sunt amărâţi. Dar e important că unii îşi ţin copiii la şcoală. Se chinuiesc, asta e!", ne-a spus Liliana Bosceanu.
Picamer viu
La ieşirea din cartierul nimănui te întâmpină un câmp pe care gălăţenii îl folosesc ca depozit de gunoaie. Nu orice fel de gunoaie – bucăţi întregi de beton, cărămizi sparte. O mină de aur pentru locuitorii aruncaţi la marginea Galaţiului şi care îşi duc traiul în barăcile din apropiere.
După ce izbesc cu ciocanele bucăţi grele de beton scot câteva sârme sau fier-beton. „Dacă scot o sută de mii e bine tare. Se scoate greu fierul , e muncă multă, dar nu am ce să fac. Nu mă duc să fur. M-au mai luat de la poliţie la întrebări, de unde am furat fierul. Ştiu ei cât muncesc să scot sârmele astea?”, ne-a spus unul dintre căutătorii de fier.
Printre ei, şi o femeie, şi încă una care mânuia cu pricepere un baros. Dar cine se mai uită aici la diferenţa dintre sexe?
Anomalie senină
Poate că pe undeva, drama lor zilnică, muncile lor zadarnice, chinurile prin care trec şi mizeria în care trăiesc aceşti oameni este sunt şi din vina lor.
Poartă pe chipuri o seninătate care lasă de înţeles că pentru ei aceasta e normalitatea şi că n-au de gând să încerce să schimbe ceva. Sau chiar că nu pot?
