Cea mai fidelă cititoare a ”Vieţii libere” are 102 ani. INTERVIU

Cea mai fidelă cititoare a ”Vieţii libere” are 102 ani. INTERVIU

Când viaţa bate filmul Bogdan Codrescu
Evaluaţi acest articol
(16 voturi)
1 comentariu

Născută în timpul Primului Război Mondial, Olga Ioniţă este probabil cea mai fidelă cititoare a "Vieţii libere". La 102 ani, încă ne citeşte, ziarul nostru fiind singura ei legătură cu ceea ce se întâmplă în oraş. Nu a mai ieşit din casă de cinci ani, din cauza unor probleme de sănătate, însă este perfect lucidă şi foarte carismatică.

Impresionaţi de longevitatea dumneaei, i-am făcut o vizită, pe neaşteptate, neştiind ce vom găsi la adresa respectivului abonat. Ce am găsit însă, ne-a impresionat profund, iar doamna Olga este dovada clară că trăsăturile puternice de caracter rămân imuabile, chiar şi după o sută de ani.

Ne-a primit cu braţele deschise, într-o ordine desăvârşită, simpla ei prezenţă umplând încăperea cu energie pozitivă. Vorbeşte apăsat, clar şi cu mult sens, relatând o poveste de viaţă fericită, în pofida greutăţilor pe care le-a întâmpinat. Dacă ar fi să trag o singură concluzie din discuţia noastră, ar fi aceea că ingredientul care stă la baza unei vieţi fericite rămâne, indubitabil, uniunea familiei. Astăzi, familia se întemeiază pe valori precare, după cum ne-a mărturisit doamna Olga, dar în trecut "oamenii erau cinstiţi şi se respectau".

Nu aş numi interviu discuţia care a avut loc, ci mai dregabă o depănare de amintiri între două prietene:

- Sunteţi abonată a "Vieţii libere" de foarte mult timp. Suntem foarte curioşi să aflăm cine sunteţi de fapt?

- Într-adevăr, sunt abonată de mult timp, de vreo 20 de ani. Îmi place să fiu informată şi cum în ultimii cinci ani nu am mai putut ieşi din casă, ziarul vostru e singura mea legătură cu ceea ce se mai întâmplă în oraş. Sunt hotărâtă să-mi fac abonament până în ziua când nu voi mai fi. Mă numesc Olga Ioniţă şi am 102 doi ani. Sunt născută pe 26 august 1917. Nu am avut pe nimeni în familie aşa de longeviv. Nu aş fi crezut.

- Care este povestea dumneavostră de viaţă?

- Sunt refugiată. Am venit din Basarabia în anul 1940 şi am stat iniţial zece ani în Brăila. Am plecat împreună cu mama şi mătuşa mea şi doar cu stricul necesar. Veniseră ruşii peste noi, şi noi, trei femei, am plecat doar cu ce am apucat. Tata murise demult. În '41, m-am măritat şi pentru că soţul meu era ofiţer, am fost trimise la ţară, pentru a fi în siguranţă. La câţiva metri de casă era un comandament german şi când au vrut să-i bombardeze pe germani, au bombardat exact casa în care stăteam noi. Şi am rămas iar fără nimic, a doua oară. În anii '50, am venit în Galaţi şi de atunci nu am mai plecat de aici.

- Cum a fost căsnicia dumneavoastră?

- Eu sunt grecoaică la origini şi pentru că ofiţerii nu aveau voie să se căsătorească decât cu românce, soţul meu a fost nevoit să apeleze, pe linie militară, la Casa Regală. Ne-au aprobat căsătoria şi bine au făcut, pentru că am avut o căsnicie de 63 de ani. O căsnicie fericită. Am trăit tare frumos.

A fost primul băiat pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Un an de zile mi-a scris numai scrisori. A murit şi el, la 93 de ani. A fost invalid, a fost veteran.

- Aveţi copii?

- Nu am copii. Pentru că a trebuit să o iau de două ori de la capăt, mi-a fost frică. La două luni după ce ne-am căsătorit, soţul meu a plecat pe front şi a fost rănit de două ori. Prima dată la Odessa, o rană uşoară. A venit în ţară, s-a făcut bine şi l-au trimis înapoi. A doua oară a ajuns tocmai la Cotul Donului, unde a fost rănit din nou. De data aceasta, foarte grav. A fost rănit la picior şi a rămas invalid. Un an întreg a stat în spital. Îmi era frică că va muri şi el pe front şi îmi era teamă că nu voi avea ce să le dau copiilor de mâncare. Nu am vrut copii, de frică. Pentru că era în timpul războiului şi într-un război te aştepţi la multe lucruri neplăcute. Dar acum am un uşor regret. Mi-aş fi dorit să am un copil, o fată.

Am botezat în schimb cinci copii. Printre ei, şi Cristi Mungiu, regizorul. Mă sună mereu, deşi e foarte ocupat.

- Care este secretul longevităţii?

- Eu nu am fost obişnuită să stau toată ziua să lenevesc. Am fost mai energică din fire. Am citit foarte mult. Am o bibliotecă mare, nici nu ştiu ce să fac cu ea. Şi astăzi mai citesc, dar foarte greu. Citesc cam un ceas pe zi. Mi-aş dori să citesc mai mult, dar mă dor ochii. Am două operaţii la ambii ochi. Acum citesc cartea lui Ostin Mungiu, tatăl lui Cristi Mungiu. Este medic şi a scris o carte: "Călător între milenii". Am fost mereu activă, am muncit la Banca Naţională, am fost contabilă. Am avut o viaţă ordonată şi o alimentaţie corectă. De 40 de ani, dimineaţa nu mănânc decât brânză de vaci şi gem. Cred că acestea sunt motivele pentru care am ajuns la vârsta asta.

- Doriţi să le transmiteţi ceva cititorilor noştri?

- Le doresc să fie sănătoşi. Să mă ajungă pe mine, dar cu sănătate. Să ajungă cât mai mulţi la vârsta mea. Dacă au familie, să se bucure de familie, de copii. Căci viaţa frumoasă, de fapt, numai în familie o găseşti.

Citit 1998 ori Ultima modificare Joi, 24 Octombrie 2019 15:48

1 comentariu

  • postat de Georgescu Georgeta ( Luminița) Luni, 21 Octombrie 2019 12:48 213.233.110.*** Link la comentariu
    0
    1

    O cunosc pe D-na Ioniță (Olguta) cum ii zic Eu, de o viață. Părinții erau prieteni de familie cu familia Ioniță. Sunt galateanca si am crescut pe brațele dumneaei. O vizitez de câte ori am ocazia. E un om deosebit si țin tare mult la dânsa. Ii urez o viață sănătoasă ca până acum. O respect tare mult. Nu a avut copii dar pentru mine a fost o adevărată doamnă. La fel si soțul Nicu. Tare mi-ar pare bine dacă a si avea un exemplar de ziar cu articolul dumneavoastră.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.