Ce-ar putea avea în comun Revoluţia de la 1821, ungurii şi CFR-iştii? Răspuns corect: strada Tudor Vladimirescu din Vadul Ungurului, una din vechile mahalale ale oraşului, cu nume la fel de sonor precum glasul roţilor de tren pe linia ferată care taie practic cartierul în două.
Zona rezidenţială a aparţinut pe vremuri, în exclusivitate, angajaţilor CFR.
Cea mai vie dovadă o constituie cele şase alei strâmte, trei perpendiculare pe strada Tudor Vladimirescu şi trei paralele cu ea, botezate cu acelaşi nume Aleea Ceferiştilor I, II şi III, respectiv Aleea CFR I, II şi III.
Privit de pe hartă pare un tabel numai bun să joci X şi O. Pe viu, potecile înguste dintre case par rămăşiţele unui labirint.
Din Aleea Ceferiştilor III, faci doi paşi pe Vladimirescu şi dai în strada Luceafărului.
Adevărul e undeva pe la mijloc, pentru că arată de parcă ar fi plouat cu meteoriţi sau ar fi bombardat-o vreo navă klingoniană.
Dacă întrebi de Tudor Vladimirescu, trebuie să precizezi dacă e vorba de stradă sau de alee, pentru că ambele poartă acelaşi nume şi rişti să cauţi orbeşte printre numere şi porţi.
Ca în familie
Casele cu etaj, de tip vechi, renovate şi pline de flori te duc cu gândul la pensiunile agroturistice, mai ales că nu există curte – strâmtă ca o cuşcă de iepure – din care să lipsească balansoarul.
Locuinţele din chirpici ar merita o soartă mai bună. Intrat în atmosfera vechii mahalale, într-o zi liberă ca o duminică, ai senzaţia că eşti în vreun târguşor sau vreun sat mai scuturat.
Un câine cocoţat pe gard te latră cu pasiune, puştii cartierului încing un fotbal în mijlocul străduţei, bărbaţii joacă pe trotuar o tablă, iar alţi localnici se relaxează pur şi simplu cu fundul pe bordură.
Maşinile se parchează pe trotuarul îngust – asta da performanţă şoferistică! - sau direct pe banda întâi.
La capătul aleilor cu nume CFR coboară o potecă accidentată spre şinele de tren, dincolo de care, în zare, luceşte albastru, Brateşul.
Cuptorul din poveste
Să fie oare cuptorul din povestea lui Creangă „Fata babei şi fata moşului”?
Nu, am verificat, l-am întrebat de sănătate, dar nu a vorbit cu mine. Concluzie: deci nu e fermecat.
E grătarul public de la numărul 242! Construit la poartă, precum fântânile pe vremea bunicilor, grătarul pare să fie un bun comun al întregii străzi.
Acum nu ştiu dacă titularul îl închiriază cu ora sau în schimbul câtorva fleici, mititei sau cârnăciori rumeni şi fierbinţi.
M-am uitat în jur după vreun frigider comun pentru cărnuri şi bere, dar nu l-am găsit.
Vox populi, vox dei
Ca să nu mai presupunem noi în van, am convocat o mică şedinţă de stradă ca să întrebăm oamenii dacă le place sau nu cum arată zona şi ce-ar mai trebui să facă Primăria pentru ea?
Primul localnic: „Primăria? Nici cu mătura nu vin să dea. Merg şi adună din loc în loc gunoaiele. Ne măturăm noi! Se adună mizerie, apă. Când au turnat asfaltul, parcă au mâncat cimentul! N-a dat nimeni cu sare să zici că s-a găurit. Uitaţi, e numai pietriş!”.
Vânzătoarea de la chioşc (FOTO 7): „Pe mine, dacă mă puneţi să vâslesc sunt nota 11, nu de 10. Ştiţi câte tone de apă dau la vale când pouă?
Veniţi după o ploaie să vedeţi cum e pe strada asta! Numai bălţi care nu se scurg. Şi doar astă-vară s-a lucrat la canalizare”.
Locatarul nr. 2 (FOTO 8): „Ar mai fi nevoie de nişte dâmburi ca să reducă viteza maşinilor. Ştiţi cum trec, ca la raliu! Şi sunt copii pe stradă!”.
Locatara nr. 3 (FOTO 9): „La vârsta mea, nu mai am pretenţii mari. Vai, ştiţi cum era când eram domnişoară? Era noriul de pe lume. Plus pietroaiele de care te împiedicai! Acum e bine! Casele pe carte le veceţi sunt ale CFR-iştilor. În alea locuiesc şi eu”.
