Oraşul semizeilor de sâmbătă noaptea

Oraşul semizeilor de sâmbătă noaptea
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* Fericirea scuză mijloacele * „Nu vine mereu noaptea, şi numai noaptea / Nu trebuie să aprindem felinare ziua în amiaza mare” (Friedrich Nietzsche)

Vrem bucurii occidentale, împachetate steril, în sunet de ghemotoc de vată izbindu-se asurzitor de asfalt. Ne învăţăm să strâmbăm din nas la claxoane, la strigăte de petrecere, la cântece deşucheate, la bucurii exhibate din maşina care duce mireasa.

Ne învăţăm aşa şi uităm că suntem mai puţin, sau mai mult, depinde dacă suntem semizei autentici sau am fost creaţi la facerea Uniunii Europene.

Noaptea taftalelor

Înnoptează încă de la opt. Ieşit pe străzi împuşcate de oraş reordonat, deozordonat, marcat de răni prosteşti, noi şi vechi, plin de caldarâmuri vorbind de conflictele omului cu hrubele canalizării (încă) neterminate, nu ştii dacă noaptea îţi vorbeşte ţie sau lor, cei care se preling în catifea, taftale, bijuterii grele, care stârnesc disconfort, coafuri care mănâncă ozonul din-mprejurul lor şi spaima de a nu fi punctuali.

„Sun-o pe naş-ta! Ea nu ştie… Ă? Ăia sunt? Nu. Sun-o!”. Iar semizeii îmbrăcaţi în haina cea mai bună, cu Nokia cea mai banală în mâna dreaptă, şi cu privirea vestitoare de sacrificiu asumat pe timp de criză, sună…

„Cum să amendezi alaiul?”

Nu este firesc, ba, mai mult decât atât, nu se poate concepe să nu te deranjeze claxoanele prelungi, de pe la prânz, claxoane care vestesc un nou „Da”. O nouă viitoare, peste un an, confesiune de genul „Nu ştiu, dragă, ce a fost în capul meu, ştiam că îi place să bea, dar după nuntă nu i-am mai scos sticla din mână, curvaru’ dracu’”.

Claxoane-claxoane, dar să te mai şi superi ştiind că ea o să fie răutăcioasă cu soacra, el va fi mârlan cu prietenele ei, rudele se vor urî reciproc, iar circul va meeerge aşa, până când apariţia plozilor va statuta ca sunt, fără discuţie, un cuplu fericit, au fost şi anul acesta la mare cu bilete prin sindicatul lui, p’ăştia cum dracu’ nu-i vede Băsescu.

„Cum aş putea să opresc nunta, tot alaiul de maşini, ca să-i amendez pe ăia care claxonează?”, m-a întrebat cândva, omeneşte, simplu, un poliţist rutier.

Ştia omul legea, ştia că nu e voie să poluezi fonic, evident, dar nunta şi semizeii sunt la fel de sacri şi azi, ca acum mii de ani, când poate strămoşii daci zbierau fericiţi în onoarea lui Zamolxe, când şeful de trib îşi ducea nevasta la antica Stare Civilă.

In memoriam maidan

De ceva timp locuiesc la răscruce de Stare Civilă, restaurant de nunţi şi arteră principală de circulaţie. Motiv pentru care, zic, îmi dă mâna să vorbesc despre „deranjul” cu maşinile fericite – în cârd! -, manelele de la 3 noaptea, sau „Trăiască berea!” răcnit cu 300 de suflete bete moarte.

Atipic, nu mă pot supăra pe ei. Da, presupun că sunt personaje negative, egoişti până peste poate în petrecerea lor, ţărani pentru că refuză să înţeleagă că Galaţiul nu e maidanul de la Cucuieţii din Deal, unde mă-sa, la nunta ei, chiuia dilaila, fără să deranjeze nici măcar raţele ieşite la păscut.

Noi - între „acum” şi „întotdeauna”

Nu mă pot supăra pentru că, iată, ascunşi după rochiile incomode, machiajele demodate, jeep-urile impozante, mârlanii noştri vestesc reîntoarcerea semizeului neaoş: cel care nu poate să-şi ţină petrecerea doar pentru sine, „că aşa-i european, civilizat, mama lor de târtani”, cel care nu se pot bucura „british”, cu zâmbete convenţionale, trase zgârcit cu fermoarul, să nu se audă râsul strident.

Aproape-zeul pentru care nunta înseamnă unirea cu Cerul, cu Salariul, cu cea Criză în care vor trăi până la următoarea chenzină, pentru că au fost loiali „obligaţiilor”. Este un chin să fii semizeu, sâmbătă seara, la Galaţi, împotriva convenţiilor, a snobismelor, împotriva distracţiilor sterile.

Cu alte cuvinte - „Ce jocuri sfinte va trebui sa inventăm / Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mari pentru noi / Nu trebuie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin demni de ea / Faptă mai mare nu a existat niciodată - şi oricine se va naşte după noi va pătrunde datorită acestei fapte / Într-o istorie mai înaltă decât a fost toată istoria până acum!". Poate că zeii lui Nietzsche chiar au murit, iar noi, semizei nuntaşi, suntem tot ce i.a mai rămas acestei lumi mereu asemenea, umplută de caldarâmuri sparte, străzi ciobite, praf şi reduceri bugetare.

„Iu-iu-iuuuuu…”, răsuna sâmbăta Centrului de Galaţi, şi iar nu m-am supărat.

Citit 1816 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.