* Un vis frumos, trăit aievea! *
Miercuri, la rubrica de faţă, v-am spus despre vânătoarea de raţe la mirişte; dar şi despre două acţiuni de chinologie vânătorească. Asocierea câine de vânătoare - raţă sălbatică n-a fost însă deloc întâmplătoare. De ce nu? Veţi înţelege din cele ce urmează.
Pe mine, pe Virgil, pe Ion şi pe Berta ne prinsese asfinţitul lângă Prut, pe o mirişte de porumb. Eram acolo după ce, în alte nouă seri la rând, am tot căutat un loc unde să vină raţele sălbatice la cina de boabe aurii. Ne-am înşirat la pândă fiecare după propriul lui instinct vânătoresc.
Curând, înaripatele cu siluete de reactoare Delta, bulgări întunecaţi, se proiectau alunecând rapid-rapid pe cerul asfinţitului. Mă făcusem una cu zidul lanului de porumb nerecoltat din spate. Am secerat zborul a dou-trei reactoare înaripate.
S-au auzit apoi focuri dinspre Ion, dinspre Virgil. Berta, minunata căţeluşă brac german a lui Ion, alerga agitată, căutând în noapte. Da, între timp, noaptea pusese stăpânire pe zare.
Ne-am strâns într-un colţ al miriştii lângă maşină. Se adunaseră în tolbă câteva raţe. Fusese o seară de vis, dar ceva ne crea, totuşi, un disconfort psihic. Rememorasem fiecare cum am tras, câte piese am recuperat şi, în total, lipseau cinci raţe.
N-am apucat să rumegăm regretul de nu le fi avut în tolbă, pentru că în stuful din canal se auzea un zgomot de luptă. Berta luase în nas mirosul unui răţoi rănit, îl prinsese şi acum venea triumfătoare cu el în gură. Splendidă imagine, nemărginită bucurie!
A lăsat răţoiul şi a zbughit-o apoi direct spre mijlocul miriştii, de unde, după o zăbavă de câteva minute, s-a întors cu o altă raţă. Aşa a făcut cu încă alte două ţinte.
Frumoasa, minunata Berta văzuse întreaga scenă a vânătorii din acea seară şi memorase tot. Avea raţele împuşcate rămase pe retină, iar cu mirosul le recupera. Fantastic!
Ne-am adunat toate cele, mulţumiţi nevoie mare, am îmbrăţişat-o pe Berta, ne-am urcat în maşină şi am plecat… Deodată, unul dintre noi întreabă netam-nesam: da’ unde-i Berta? O lăsasem, tocmai pe ea, acolo, lângă teatrul de operaţiuni din acea seară.
Ne-am întors vreo 100 de metri şi am coborât. Am strigat-o. Nu răspundea; aşteptam cu înfrigurare, gândindu-ne la toate relele ce i s-ar fi putut întâmpla. Numai să nu fi nimerit în vreun laţ; să nu fi… Nu, nu i se întâmplase nimic.
Din canalul de irigaţii din dreapta, din zidul de stuf mare cât casa a apărut Berta noastră cu un ditamai răţoiul în gură. Rămăsese acolo ca să caute, să recupereze tot, să ne facă o seară cu adevărat de vis.
Am luat-o pe rând în braţe; am plâns de bucuria de a fi avut în echipaj un asemenea inteligent prieten patruped. Ea, Berta? Udă leoarcă de transpiraţie şi de apa din canal, se uita mirată la noi.
„Doar mi-am făcut treaba!”, am înţeles noi că ne-ar fi spus, uitându-ne în frumoşii ei ochi blânzi. Aţi înţeles acum de ce am alăturat data trecută, la rubrică, cele două idei: câine de vânătoare-raţă sălbatică?
