* „Pentru faţade să plătească arhitectul-şef şi Consiliul Local!” * „Eu fără ziarul meu nu-mi încep ziua” * „În loc de maidan, nu ar putea să facă un loc de joacă pentru copii?” * „…şi o copertină lângă piaţă, să avem unde ne întâlni şi noi, pensionarii din Aeroport” *
Ar putea la fel de bine să fie ora 1 după-amiaza, nu 9 dimineaţa – pentru că Micro 38 este deja obosit: a făcut cumpărături, a dereticat prin casă, a trimis copiii şi nepoţii la şcoală, a pus de cafea şi a înhăţat din mers ziarul. Eeeeh, acum poate şi cartierul meu să-şi tragă sufletul…
Problema cu şurubelele
„Eu dacă nu am ziarul dimineaţa la cafea cu mine, păi, de ce m-am mai trezit?! Fie oricât de urât afară – uite, astă-iarnă era groaznic, dar tot ieşeam să-mi iau ˝Viaţa liberă˝, că eu pentru ce am muncit în viaţa asta?”.
Ion Gârleanu este foarte ferm: „Aş vrea să fie mai multe băncuţe pentru pensionari. Să scrieţi că la noi, aici, în 38, sunt câteva, dar în alte zone trebuie să mergi sute de metri ca să găseşti o băncuţă. Şi oboseşti, că noi suntem bătrâni”.
„Şi aş mai vrea ceva: să ne facă Primăria şi nouă, pensionarilor din Aeroport, un loc în care să stăm, măcar să acopere cu o copertină undeva, lângă piaţă, ca să putem şi noi să ne întâlnim, să vorbim”.
Când aud de bănci, alţi doi cetăţeni intervin, acoperindu-se unul pe celălalt: „Păi, sigur, au scos băncuţele de fier…”, spune unul. „Alea care erau foarte bune”, completează celălalt”. „…şi le-au montat p-astea de lemn, care au nişte şurubele proasteee! Şi lemnele alea o să se strice la prima ninsoare! Nimic n-o să mai fie de ele după iarna asta”.
„Sărăcuţii, mă latră zi-noapte, şi nu-i strânge nimeni”
Doamna Rozica a venit cu problemele bine memorate: „De ce Casa noastră de Sănătate nu are contract cu Casa Naţională, ca să avem toate tratamentele subvenţionate?”.
„Şi de ce trebuie eu să plătesc taxa de câini, dacă dom’ primar nu strânge câinii? Că, sărăcuţii, mă latră noapte-zi, şi sunt cardiacă, şi diabetică, şi hipertensivă. Am vrut să plătesc impozitul fără taxa de câini, dar nu m-au lăsat. Şi nu e corect”.
„A, şi de ce nu poate Primăria să-mi concesioneze un loc de veci până la 65 de ani? Că eu poate sunt oale şi ulcele până la 65 de ani. Şi aş vrea şi gratuitate pe autobuz, că văd alţi pensionari cum se plimbă prin tot oraşul cu autobuzul. Nu, eu sunt pensionară, dar n-am, că nu am împlinit 65 de ani”.
„Mai am o problemă, da. Pentru domnul Cubasa: la mine la bloc, la N 12, la etajul patru, nu ajunge căldura. Şi o plătesc! Că n-am repartitoare, pentru că nu are nimeni pe scară”.
Întrebată despre ziar, doamna Rozica se luminează la faţă: „Să le ziceţi că toţi îmi plac. Şi citesc tot, tot”.
„Nu vă puneţi repartitoare!”
„…nici eu nu mi-am pus”, ne dăscăleşte Ionuţ Slabu, cititor înverşunat al ziarului nostru, varianta online. De ce? „Sunt cea mai mare plasă!”, explică misterios, dar sigur domnul Slabu.
„Şi vreau să ştiu de ce trebuie să plătim tot noi, oamenii care s-au îngrijit de buna stare a blocurilor şi le-au făcut faţate, amenzi! Când am făcut izolaţia, nu exista nici un cadru de genul acesta. Să plătească arhitectul-şef şi Consiliul Local, nu noi!”.
Maidanul rămâne maidan
Generos, domnul Dragomir se gândeşte la comunitate: „Ar trebui să se facă nişte panouri, în fiecare cartier, cu harta locului şi cu blocurile din zonă. Că te rătăceşti în oraşul acesta. Nimeni nu găseşte nimic”, spune dânsul.
Bărbatul completează: „Şi ar fi extraordinar dacă în spate la N 11, în locul viran de acolo, s-ar face un loc de joacă pentru copii”.
Perfect adevărat – recunosc. Un pătrat imens, acoperit de bălării, şi străbătut de o diagonală de pământ bătătorit – scurtătura mea spre şcoală -, zace aşa dinainte de 1989.
Personal îl găseam comod ca pe pantalonul vechi de trening, rupt în genunchi, dar pe care nu îl schimbi pentru că te-ai învăţat cu el. Că arată însă a maidan părăsit, recunosc cu mâna pe inimă.
„A fost odată…” şi a rămas fix la fel
De fapt, întreg farmecul locului stă în faptul că aici nu s-a prea schimbat nimic. Cârciuma Beverly Hills dă în continuare numele locului, grădiniţa spre care lipăiam în delir – e tot acolo.
Lipsesc magazinul de pantofi (care nu veneau nimănui şi care erau mereu aceiaşi), magazinul de pâine unde găseam pâine rotundă şi caldă, ca şi aprozarul cu cea mai rea vânzătoare de pe pământ (ne întreba ce am învăţat la şcoală, în loc să ne dea naibii castraveţii ăia).
Rămâne piaţa unde într-o iarnă un copil făcuse un om de zăpadă pe o tarabă plină de resturi de varză, blocurile împestriţate de construcţii ataşate, balcoane care dublau suprafaţa apartamentului, bucătăriile extinse (oamenii locului erau originali cu mult înainte de isteria faţadelor).
Furturi, conflicte, infidelităţi
Secţia 4 ştie şi ea că Aeroportul nu poate fi domolit cu una, cu două: „Mediem multe conflicte, inclusiv între soţ şi soţie. De pildă, vine soţia şi reclamă că soţul este infidel”, explică agentul-şef principal Ciprian Stoica.
Ce treabă are infidelitatea cu Poliţia? întreb naiv. „Are, că infidelitatea atrage violenţă în familie, şi de aici devine problema Poliţiei”, argumentează Ciprian Stoica:
„În plus, apar multe cazuri sociale, dar şi situaţii în care Poliţia nu poate face nimic – precum conflictele dintre proprietari şi modificările aduse blocului de un vecin sau altul. Aici trebuie să intervină Asociaţia, dar nu o face, iar preşedinţii îi trimit pe oameni tot la noi”.
„Pe parte de infracţionalitate, avem preponderente furturile din maşini şi furturile din garaje, boxe de bloc. În principiu, la Secţie vin în jur de cinci stări conflictuale pe zi, cel puţin. Iar medierea are succes în proporţie de 70-80 la sută”.
În Sorbona Aeroportului
Înapoi la chioşcul „Vieţii libere”, cititorii nu termină cu sugestiile: „Ecosalul acesta nu mătură şi trotuarele? Că p-astea ni le măturăm noi singuri. Şi poliţiştii comunitari de ce merg doar pe strada mare, doi câte doi, şi nu intră în cartier? Că ar avea ce vedea”.
„Sunt foarte fericit că e Oţelul pe primul loc. Că doar sunt gălăţean”, mă asigură un cititor. Vânzătoarea râde: „Bărbaţii vor mereu ştiri din sport, dar pe oameni îi interesează şi tot ceea ce se scrie despre substanţele etnobotanice. Că sunt multe magazine care vând aşa ceva”.
Cu 20 de ani în urmă, traversam din 40-ul natal şi mă trezeam dincolo de liniile de tramvai, în Sorbona Aeroportului – Micro 38.
Cartierul cu grădiniţa perfectă, educatoarea perfectă, profesorii perfecţi. Locul în care mi-am petrecut epoca de aur a şcolarizării. Locul în care mergeam cu mama să-mi cumpere pantofi, să luăm pâine, să facem piaţa hăt, la 200 de metri de casă.
Apoi, peste ani, devenea locul în care mă duceam să cumpăr suc colorat de la TEK, să iau maxitaxi şi, ca acum, să îl părăsesc ştiind că ceva mai bun şi mai frumos nu poate fi.
