Ceea ce s-a întâmplat la Slatina, moartea „cu zile” într-un spital a unui cardiac căruia i s-a refuzat acordarea asistenţei medicale, este un fapt a cărui gravitate nici măcar Colegiul Medicilor din România nu o poate nega. De ce „nici măcar”? Deoarece în conştiinţa publică această organizaţie profesională este percepută ca fiind apărătoarea acelor medici care în loc să facă bine, fac rău sau, ca şi în acest caz, refuză să facă bine. Şi este inevitabilă această percepţie atâta vreme cât reprezentantul medicilor români, prof. dr. Vasile Astărăstoaie, consideră că ancheta realizată la Slatina de către comisia condusă de ministrul Sănătăţii încalcă drepturile medicilor găsiţi vinovaţi.
În opinia preşedintelui CMR, ancheta nu trebuia făcută „la două noaptea, cu reflectorul în ochi, ca pe vremea securităţii”. Ca reputat specialist în bioetică (!) nu are însă nimic de spus în privinţa faptului că, până să moară neglijat, acel om nu trebuia plimbat patru ore printr-un spital, tot în puterea nopţii!
Mai mult, juriştii colegiului verifică acum ce legi ar fi încălcat reprezentanţii ministerului în cursul anchetei, pentru a putea contesta vinovăţiile stabilite şi implicit sancţiunile aplicate. Ba şi mai şi, profesorul Astărăstoaie intenţionează să se plângă asociaţiilor profesionale medicale din întreaga Europă crezând că medicii occidentali se vor arăta şi ei solidari cu colegii lor de la Slatina. Şi-atunci mai poate fi de mirare că, în ochii pacientului român, Colegiul Medicilor este instituţia care conferă imunitate doctorilor? Acelora care în loc să vindece, nenorocesc.
Mulţi dintre cititorii în halate albe ai acestor rânduri vor exclama: „Sigur, uite cum ne face de două parale, fără pic de respect şi înţelegere !”
Nimic mai fals! Nici vorbă de lipsă de respect pentru breasla medicală din care fac parte nenumăraţi profesionişti de mare valoare, dăruiţi meseriei lor şi bolnavilor, pentru care adesea reprezintă ultima şansă. Acei profesionişti cărora, atunci când Colegiul Medicilor îi apără pe doctorii vinovaţi, le pătează şi lor obrazul. În mod absolut nemeritat!
Scriam nu demult despre intervenţia riscantă a unui medic care s-a strecurat într-o maşină „făcută praf” pentru a-i putea acorda primul ajutor victimei unui accident. A considerat că „lupta cu moartea” nu poate aştepta până îşi termină treaba cei de la Descarcerare.
Resturile de geam spart i-au sfâşiat mănuşa de cauciuc şi sângele lui s-a amestecat cu cel al victimei… Un act de eroism cotidian de care opinia publică a aflat din presă şi pe care neîndoielnic l-a receptat ca atare. Acest medic şi mulţi ca el nu merită reacţia publică provocată de apărarea colegilor săi de la Slatina.
În lumea medicală, în aceste zile, se discută obsesiv despre linşaj mediatic, despre afronturi aduse imaginii profesiei, despre lipsa respectului pentru misiunea şi poziţia medicului în societate, fără să se realizeze că s-a ajuns aici din cauza unei foarte dăunătoare forme de solidaritate de breaslă. Solidaritate împotriva ideii de vinovăţie a medicului.
Dacă o clădire se prăbuşeşte şi mor oameni deoarece arhitectul a proiectat-o greşit sau inginerul n-a respectat proiectul, unul din cei doi este pedepsit cu închisoarea. Şi asta nu înseamnă că, în urma unei asemenea tragedii, opinia publică ajunge să considere că toţi arhitecţii şi inginerii sunt incapabili. Şi nici că toţi inginerii trebuie să se arate indignaţi de vinovăţia stabilită de anchetatori.
Dacă din cauza unui tehnolog, un furnal explodează provocând pagube şi victime, greşeala celui vinovat nu rămâne nepedepsită. Şi pot fi date „n” exemple în care cine greşeşte plăteşte.
De ce n-ar fi valabil şi în cazul medicilor? Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de profesioniştii din alte domenii, medicii jură să-şi respecte îndatoririle profesionale. Jurământul lui Hipocrate conferă acestei meserii unicitatea supremei responsabilităţi.
Abia atunci când lumea medicală se va dezice de cei care o dezonorează, va redobândi, în mod natural, demnitatea şi respectul pe care le merită de drept! Lipsiţi de solidaritatea celor corecţi şi merituoşi, vinovaţii ar deveni nedorite şi rare excepţii. S-ar ajunge astfel la normalitatea după care şi medicii, din postura de „simpli cetăţeni”, tânjesc de aproape două decenii. Şi de ce n-ar da chiar ei tonul schimbării în bine?
