Într-o vreme când muritorul de rând a devenit fără de timp pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, Biserica prin slujitorii săi ne cheamă să ne aducem aminte de sensul şi rostul nostru pe pământ. Pe acest fond, Evanghelia din Duminica Înfricoşătoarei judecăţi ne aduce o frântură a ceea ce ar putea însemna Judecata de Apoi care vine de la Dumnezeu, prin Dumnezeu-Cuvântul, şi nu de la oameni.
Sfântul Evanghelist Matei, în pericopa 25 (31-46), ni-L înfăţişează aici pe Hristos în chipul străinului, al „fratelui preamic”, frate pe lângă care trecem adeseori neobservând că este flămând sau gol; sau suferind pe patul vreunui spital ori în postura celui care îşi ispăşeşte pedeapsa în vreo închisoare. Din contextul Scripturii înţelegem că toate aceste fapte de dragoste sau de ură faţă de aproapele ne vor însoţi la Judecata de Apoi, la întâlnirea cu Dumnezeu Judecătorul. Aşa aflăm că „drepţii vor merge la viaţă veşnică”, iar cei nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele vor merge „la osândă veşnică” (Matei 25, 46).
Pe marginea acestei pericope care ne pregăteşte pentru Postul Paştelui, pornind de la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Înalt Prea Sfinţitul Casian a insistat asupra rostului nostru în această lume. „La judecata Mântuitorului vor înceta cele cu care eram obişnuiţi pe pământ. Acolo, nu vor mai avea nicio putere cuvintele de laudă pe care le aducem unora aici pe pământ, ca să ne fie bine; ˝cuvinte goale˝, cum spune Eminescu, „care sună din coadă” şi care nu doboară nimic, iar inimile nici atât. Astăzi, tocmai cuvintele lui Dumnezeu nu mai încap în viaţa noastră şi pentru aceasta ar trebui să ne temem mai ales, noi cei care amăgim lumea cu cuvântul!... Cumplit să ne temem. De ce? Pentru că El - Cuvântul S-a făcut Trup, S-a Întrupat şi S-a sălăşluit între noi şi întru noi, cei botezaţi”...
Cuvântul este Iubire
Arhiereul locului a subliniat faptul că la judecata viitoare - prin care oricum vom trece fiecare, dacă voim sau ba - Dumnezeu ne va judeca pentru faptele noastre, bune sau rele, pentru plinătatea sau puţinătatea dragostei pe care am aşezat-o în gândurile şi în faptele noastre, pentru vorbele pe care le aruncăm la întâmplare. „Cuvântul nu e doar un instrument de dialog, nu e o undiţă de pescuit sau o formulă de politeţe. Cuvântul este sufletul nostru, pentru că el, cuvântul, iese tot pe acolo pe unde iese sufletul la sfârşitul vieţii. Şi nu este de ajuns. Finalitatea cuvântului nostru trebuie să fie materailizată în iubirea de aproapele, în fapta bună”.
Altfel spus, Evanghelia din Duminica Lăsatului sec de carne ne arată gesturi şi fapte fireşti pe care trebuie să le facem noi, creştinii botezaţi, aici pe pământ: să-i dăm celui neputincios o cană cu apă sau să-i ducem o pâine, să îi dăm o haină... Sau mai simplu; dacă nimic din cele enumerate nu avem, atunci să-i spunem „fratelui preamic” o vorbă bună. „Hristos este în cei preamici şi ca să-i vedem trebuie să dezrădăcinăm din noi indiferenţa, dispreţul, ura, cearta, răutatea, invidia şi învrăjbirea care strică armonia, iubirea de fraţi, Dragostea desăvârşită care este Dumnezeu Însuşi”. Să rămânem cu gândul la cele viitoare şi să nu uităm că judecata ce va să fie se va face nu numai pentru cele rele ori bune pe care le facem pe pământ, cât mai ales pentru cele pe care am fi putut să le facem şi le-am omis cu bună ştiinţă.
