Mafia imobiliară şi nepăsarea autorităţilor au condus la distrugerea, cărămidă cu cărămidă, a istoriei oraşului * Lăsate în paragină, casele istorice ale Galaţiului pier una câte una, vandalizate de ţigani
În urmă cu puţin timp, un ataşat cultural al Ambasadei Americane ne-a vizitat oraşul, cu prilejul deschiderii unei expoziţii la Galaţi. Deşi, poate, trecuse pentru prima şi ultima oară pe aici, omul respectiv era vizibil îngrijorat de modul deplorabil în care arată centrul istoric al Galaţiului. „Aveţi nişte case vechi extraordinar de frumoase. Sunteţi fericiţi că aveţi o moştenire istorică. Apăraţi-o!”, ne-a cerut imperativ ataşatul cultural.
Adevărul e că ne-am obişnuit să trecem nepăsători pe lângă clădirile monument istoric ale oraşului sau pe lângă cele pur şi simplu vechi şi odată frumoase, fără să auzim plânsul în hohote închis între zidurile decojite sau dărâmate. Oameni iluştri care au trăit odinioară în târgul Galaţilor s-ar întoarce în mormânt, dacă ar vedea în ce hal a ajuns oraşul unde ei au visat, au construit case şi au pus bazele viitorului, peste care noi călcăm acum cu nepăsare.
Masacru început de comunişti, finalizat de noi
Primele intenţii de masacrare făţişă a istoriei urbei au fost ale regimului comunist. Ce nu s-a demolat pentru a face loc strălucitoarelor „realizări socialiste” din beton a fost naţionalizat şi închiriat miilor de persoane care, în cel mai bun caz, au schingiuit casele renovându-le, cârpindu-le după bunul plac. După 1989, Primăria a continuat crima în masă, închiriind zeci de imobile, aflate în patrimoniu sau nu, chiriaşilor ţigani. Degeaba au plâns oamenii luminaţi ai urbei că reprezentanţii etniilor respective au rupt stâlpii din lemn pentru a se încălzi, au scos grinzile din fier şi grilajele pentru a le vinde la fier vechi. Autorităţile au închis ochii cu milă electorală.
Apoi a urmat valul retrocedărilor. Astfel, unele imobile au ajuns la proprietarul lor de drept, altele însă au încăput, chiar cu ajutorul din umbră al autorităţilor (altfel nu se putea!), pe mâna vânătorilor de tunuri imobiliare. Nici proprietarii de drept, nici Primăria şi nici cei care s-au zbătut pe toate căile neortodoxe să pună mâna pe casele respective nu se învrednicesc să le repare sau să ia măsuri minime pentru oprirea degradării lor. Toţi par mai degrabă interesaţi de venitul sigur şi imediat adus de terenul de sub casele care plâng.
Război surd
Inclusiv Primăria, începând cu anul 1994, a tot înaintat adrese către Oficiul Judeţean al Patrimoniului şi apoi Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi prin care solicita scoaterea Palatului Gheorghiu, cunoscutul imobil din Domnească 24, din Lista Monumentelor Istorice şi eliberarea avizului pentru demolarea clădirii. Noroc că Ministerul Culturii a refuzat să facă o astfel de crimă. Ulterior, fostul primar Dumitru Nicolae a declarat că, de fapt, voia reconstruirea şi mutarea clădirii pentru lărgirea străzii. Dar cine mai are timp să-l creadă?!
Cam acelaşi fenomen se întâmplă şi cu casa de pe Traian nr. 112, care are proprietar care nu deţine sau nu a fost interesat să obţină fonduri pentru renovare. Cum proprietarul n-a primit autorizaţie pentru demolare, recent o parte importantă din clădire s-a prăbuşit, ajutată de demolatorii de ocazie, care ne vând istoria la kilogram.
Cazul Cuza Nr. 43
Simptomatic pentru modul în care stau lucrurile este cazul Hanului din Strada Cuza Nr. 43. Aici s-a dat o bătălie halucinantă pentru obţinerea în instanţă a terenului de sub imobilul făcut ruine. Proprietara acestei clădiri, moartă în 2000, apare în 2007 ca parte într-un proces în care cerea printr-un reprezentant, Manole Relu, să i se acorde lui Tudorache Postelnicu dreptul la proprietate, pe motiv că acesta ar fi locuit foarte mulţi ani acolo. Cu martori falşi şi cu acte false eliberate în numele Primăriei, Postelnicu reuşeşte să devină proprietar, într-un proces orchestrat de nimeni altul decât avocatul şi deputatul Boldea. Postelnicu vinde apoi imobilul unei alte persoane, cu care a rămas să se lupte în prezent Primăria.
De altfel, unul dintre motivele principale pe care le invocă administraţia locală când vine vorba să protejeze sau să conserve clădirile monument este faptul că acestea se află în litigiu. De fapt, e vorba de nesfârşite procese în care, de cele mai multe ori, justiţia stă drept, dar judecă strâmb.
În alte părţi se poate
Oraşul Botoşani nu este una dintre localităţile cheie din economia noastră şi, cu toate acestea, municipalitatea de aici a făcut demersuri, a obţinut fonduri europene şi a renovat nu mai puţin de 18 clădiri din patrimoniu! La Timişoara s-au obţinut, tot din fonduri europene, 5 milioane de euro pentru renovarea clădirilor şi alte 3 milioane de euro ajutor de la Guvernul german. E adevărat că, în ambele oraşe, administraţia s-a învrednicit să cofinanţeze proiectele cu bani de la bugetul local. Or, la noi, altele sunt priorităţile…
Ce e de făcut?
În primul rând să ne pese. E adevărat că istoria nu ne ţine de foame astăzi, dar cu siguranţă ne va ţine de foame mâine şi din perspectiva aceasta trebuie gândite lucrurile. „Viaţa liberă” lansează această campanie prin care vă va prezenta o parte dintre casele distruse în primul rând de nepăsarea noastră. Vom iniţia şi o petiţie prin care vom cere Primăriei să ia măsurile necesare pentru protejarea lor. Dacă ne încurajaţi, putem merge mai departe, să solicităm Parlamentului să voteze o lege care să protejeze cu adevărat monumentele istorice. În ţările europene, acolo unde imobilele monument sunt lăsate de izbelişte, proprietarul pierde dreptul asupra lor. Vă aşteptăm să ne trimiteţi alte sugestii despre ceea ce ar trebui făcut. E suficient să vă imaginaţi strada Domnească plină de blocuri şi clădiri din aluminiu şi beton, ca să vă alăturaţi campaniei noastre...
