„Am 41 de ani, doi copii majori şi de 20 de ani locuiesc cu chirie pentru că la timpul respectiv n-am avut destul creier să nu semnez vânzarea locuinţei. Şi acum urmează partea cea mai grea a scrisorii… am cazier şi n-am cum să îmi găsesc loc de muncă…
Am ieşit din penitenciar în decembrie 2007, am găsit loc de muncă în Italia, dar n-a fost să fie (doamna respectivă a fost internată de familie în azil), m-am întors şi am tot găsit locuri de muncă ca muncitor necalificat, dar n-au fost de durată.
Dacă mă întrebaţi de ce, vă spun. Când e vorba de angajare ţi se solicită, printre altele, cazier judiciar, iar al meu nu este prea alb. Am executat patru ani şi două luni şi mi-am tot plătit şi răsplătit prostia, iar dacă stau să judec, asta fac şi de când am ieşit, plătesc în continuare.
V-am scris pentru că de o lună de zile tot cumpăr ziarul în căutarea unui loc de muncă şi la toate se cere cazier judiciar… Unde aş putea să mă duc să pot să-mi câştig „viaţa” pentru că nu ştiu. Iar cum e dincolo de ziduri ştiu.”
O lecţie pe care nu o va uita
Am citat un fragment din scrisoarea Elenei, cu care apoi am şi făcut cunoştinţă. E un om puternic şi tenace. Care şi-a învăţat temeinic lecţia.
„Nici să traversez prin loc nepermis strada nu-mi mai permit. N-am voie să mai greşesc şi nu vreau altceva decât să-mi reiau viaţa din punctul în care am lăsat-o.
Am greşit, am plătit. De ce nu ni se mai oferă nici o şansă? Există un Cabinet de reintegrare socială. Ce face pentru noi? Pentru mine n-a făcut nimic.
Peste tot pe unde am lucrat mi s-a spus că sunt muncitoare şi că fac treabă bună. Dar pentru angajare, când vedeau că am cazier, toţi renunţau la mine.
Nu contează ce fac acum, ci numai ce am făcut înainte. Cât trebuie să mai plătesc pentru a intra în normal?
Înăuntru ni se spunea mereu că vom fi ajutaţi, că trebuie să ne comportăm bine ca să avem a doua şansă. După ce ieşi nu mai interesează pe nimeni nimic”.
Fuga de acasă
Elena a venit la redacţie în momentul când nu mai avea nevoie de ajutor. Îşi găsise în cele din urmă un loc de muncă. În Italia. Se pregătea de plecare. Doar aşa îşi va putea ajuta băieţii şi va reuşi să câştige cinstit un ban pentru a se întreţine.
„Italienii nu sunt atât de răi ca noi. Acolo nu te întreabă dacă ai cazier, dacă ai făcut ceva înainte, văd că munceşti şi îţi acordă încrederea lor.
Unde am lucrat data trecută, după trei luni mi-au dat cheile de la casă şi au plecat în concediu. Când a fost crima din Verona mă rugau ei să nu ies pe stradă să nu mi se întâmple ceva”.
N-o sperie situaţia actuală a românilor din Italia, nici depărtarea, nici munca grea pe care o va face pe bani destul de puţini la început. Vrea numai să fie privită ca o fiinţă umană, normală, un om ca toţi ceilalţi.
Greşeala pentru care a făcut puşcărie nu îi este scrisă în frunte, dar la noi pare să o ardă încă. Şi lumea din jur nu o lasă nici să uite, nici să demonstreze că s-a schimbat.
Oile rătăcite
Puşcăriile din Italia gem de români, puşcăriile din România sunt arhipline. Citim deseori despre programe speciale pentru deţinuţi, despre acţiuni în penitenciare, dar nu suntem curioşi să aflăm ce se întâmplă cu aceşti oameni după ispăşirea pedepsei.
Reintegrarea lor în societate este un fel de poveste de adormit copiii. Iar societatea care nu-şi asumă rolul acestei reintegrări este una infantilă.
Pentru că infracţionalitatea nu se va diminua doar prin declaraţii de bună intenţie şi nici prin existenţa doar pe hârtie a unor organisme de sprijin care nu fac nimic.
Există un amănunt în povestea Elenei care naşte o rază de speranţă: „La penitenciar, singurul care te ascultă este PS Casian”, ne-a spus ea.
Poate că biserica ar trebui să preia o parte din atribuţiile statului în ceea ce priveşte oile rătăcite ale turmei. Inclusiv în direcţia reintegrării lor în societate.
