"Am fost norocos că am fost dat afară din facultate" * "Ion Iliescu a făcut în aşa fel ca eu să merg pe şantier să leg fiare şi să nu merg în puşcărie" * "Televiziunile s-au mitocănizat pentru că poporul român are gusturile pe care le are"
Chiar dacă nu îi împărtăşeşti neapărat convingerile politice, nu se poate ca Răzvan Theodorescu să nu te farmece. Are acel aer de intelectual de rasă, cu care e capabil să te transporte într-un alt timp, într-o altă lume.
- Faceţi parte din acea categorie de intelectuali de modă veche. Prestanţă, ambiţie, discurs impecabil, atitudine tranşantă...
- N-aş spune de modă veche, aş spune a intelectualului român în genere.
- Cui datoraţi această formaţie? Familiei, şcolii?
- Dincolo de datele naturale, profesorilor mei. Am avut în universitate nişte profesori excepţionali, nişte mari savanţi, în frunte cu academicianul Emil Condurache, magistrul meu, profesorii Nestor, Berza, Pippidi… o pleiadă de magiştri iluştri. Biografia mea s-a şi împletit cu biografia lor, pentru că la un moment dat am fost dat afară din universitate pentru că le-am luat apărarea într-un moment neostalinist în care erau ameninţaţi. Nişte profesori care m-au învăţat să vorbesc, să scriu. Acestora li se adaugă şi un om care nu mi-a fost profesor, pe vremea când eram student el era în puşcărie, dar care m-a învăţat să gândesc. Este vorba despre profesorul Emil Lăzărescu, un om a cărui memorie o venerez şi o voi venera tot timpul. Partea stranie a lucrurilor este că cei doi mari magiştri ai mei s-au numit Emil, iar eu mă numesc Răzvan Emil Theodorescu. Este un prenume care mi-a purtat noroc, chiar dacă eu, ca şi unul din magiştri mei, nu-l folosesc niciodată.
- Cumva aţi fost predestinat să îi urmaţi.
- Absolut. Oamenii aceştia m-au format şi am fost un om foarte norocos. Am fost norocos pentru că am fost lovit în moalele capului, în biografia mea, exact când trebuia. În viaţa mea am fluierat de două ori în Biserică. Prima dată ca student, când am fost dat afară pentru atitudini politice duşmănoase. Dacă n-aş fi fost dat afară şi n-aş fi fost trei ani muncitor necalificat legând fiare, aş fi terminat facultatea în 1960, aş fi avut o notă socială care m-ar fi trimis probabil profesor de istorie undeva într-un sătuc din România. Am terminat în 1963, cu o întârziere de trei ani, am apucat epoca de liberalizare de la începutul anilor ’60 şi am putut să intru în cercetare. Niciodată până în ’90 nu am putut să intru în învăţământul superior pentru că dosarul meu nu îmi permitea. Am făcut cercetare în Institutul de Istorie a Artei un sfert de veac şi, în 1990, când am intrat în învăţământ, am şi devenit rector al Universităţii de Arte. Graţie celor 25 de ani de cercetare am putut să fac ceva ce nu face de obicei un profesor. Profesorii, de obicei, fac cursuri mai ales din cărţile altora. Eu am putut să fac cursuri aproape exclusiv din cercetările mele.
- Şi al doilea moment de cumpănă?
- A doua oară am fluierat în Biserică atunci când, împreună cu un mare magistru al istoriei arhitecturii, Grigore Ionescu, şi cu colegul meu Dinu C. Giurescu, am iniţiat aşa numita „Scrisoare a Celor Trei” către conducerea de partid împotriva demolărilor care se făceau în Bucureşti, după ce, în 1977, protestasem singur când s-a dărâmat Biserica Enei. Protestul meu citit la Europa Liberă a determinat scoaterea mea din conducerea Institutului de Istorie a Artei, unde eram director adjunct ştiinţific. Am devenit un simplu cercetător; cercetător principal e drept, şi timp de zece ani autorităţile timpului, inclusiv Securitatea, mi-au transmis că nu am voie să am relaţii cu studenţii şi nu trebuie să vin la instituţia la care lucram decât de două ori pe lună, să-mi iau salariul. Un salariu modest, dar era un salariu. În acei zece ani, de fapt 12, din ’77 până în ’89, am putut să scriu, în aşa fel încât anul 1990 m-a prins cu o literatură de specialitate în sertar, consistentă, care a putut să apară după Revoluţie.
- Când aţi fost copil, ce vă doreaţi să fiţi?
- Profesor de istorie.
- Aţi ştiut de la bun început asta?
- În clasa a IV-a am dorit să fac istoria, ai mei au dorit să fac medicina, fiindcă aveam un neam de medici, dar eu stăruiam că vreau să fac istoria. În momentul în care am fost dat afară din facultate ai mei îmi şi spuneau „Iată, dacă făceai medicina, n-ai fi fost dat afară.
- Dar părinţii au devenit mândri de dumneavoatră la un moment dat, chiar dacă nu aţi urmat cariera pe care o doreau ei…
- Da, mama mea. A fost foarte mândră. În ziua în care am devenit membru corespondent al Academiei, m-am dus să-i spun „Uite mamă, sunt membru al Academiei”. Replica ei a fost „eşti şi tu în Academie ca unchiul Melchisedec”. Fac aici o paranteză, noi suntem un neam de răzeşi moldoveni din părţile Iaşiului şi ale Neamţului şi între înaintaşii noştri a fost şi Melchisedec Ştefănescu, Episcop al Dunării de Jos, membru al Academiei Române şi ministru al cultelor în vremea lui Cuza. Mama nu îl apucase, dar ştia de el. Şi mama a mai spus atunci „poate o să ajungi şi ministru. După trei ani mama mea a murit şi după şase ani eram şi ministru al Cultelor. Deci repetam performanţa străbunului meu, episcopul Melchisedec Ştefănescu.
- Povestiţi-ne puţin despre perioada în care aţi fost muncitor necalificat. Cum v-au marcat existenţa cei trei ani?
- Mi-au marcat-o foarte tare. Închipuiţi-vă că eram în pufoaică şi, pe şantier, primeam vizita organizată a foştilor mei colegi, care veneau să muncească ca voluntari. Iar eu, ca muncitor, îi învăţam ce trebuie să facă. Închipuiţi-vă scena următoare: eu în pufoaică mă duceam la prânz să mănânc ceva la o cantină şi, fiind mare amator de prăjituri, intram des şi într-o cofetărie de pe Calea Victoriei. Îmi amintesc o scenă, era prin anii ’60, cu nişte străini francofoni care nu se descurcau deloc cu plata la casă. Iar eu, în pufoaică, cu o caschetă pe cap, le-am vorbit în limba franceză şi i-am ajutat. Au rămas mască, se uitau la mine şi nu le venea să creadă. „Bine, dar dumneavoastră, în felul acesta îmbrăcat şi vorbiţi franţuzeşte fluent?”. Iar eu le-am răspuns „da, în România toţi muncitorii ştiu limba franceză.
- Să trecem puţin la politică. Aţi amintit câţiva oameni care v-au influenţat în viaţă. Între ei nu se numără şi Ion Iliescu.
- Ion Iliescu este important pentru viaţa mea publică, dar nu m-a influenţat. Ideeile mele nu au fost influenţate de el. A avut încredere în mine în ’90. Nu eram un apropiat al lui şi totuşi a fost decizia lui ca eu să conduc TVR-ul. Atunci nu eram nici jurnalist, eram doar un om care avusese o anumită atitudine înainte de ’89. E drept că Ion Iliescu cunoştea dosarul meu din ’59, el era preşedintele Uniunii Studenţilor Comunişti atunci.
Ar fi trebuit să candideze la preşedinţie
Răzvan Theodorescu ne-a dezvăluit faptul că, în 2000, dacă Ion Iliescu nu ar fi putut candida pentru al treilea mandat de preşedinte, PSD i-ar fi propus lui să candideze. "Dacă Ion Iliescu nu ar mai fi candidat, eu aş fi fost opţiunea a doua a Partidului Social Deomcrat. Dar Ion Iliescu a candidat, aşa că nu a mai fost nevoie de candidatura mea", îşi aminteşte academicianul.
- Aţi spus la un moment-dat cum că el ar fi intervenit să nu faceţi puşcărie.
- El a făcut în aşa fel ca eu să merg pe şantier să leg fiare şi să nu merg în puşcărie. Asta am aflat-o în seara lui 22 decembrie 1989. Lui Ion Iliescu îi datorez că am devenit preşedinte TVR, că am devenit senator. Am intrat în PSD la chemarea lui şi am plecat când n-a mai fost el. Acum sunt vicepreşedinte al clubului intelectualilor de stânga. Eu, care provin dintr-o familie de dreapta.
- Cum explicaţi acest paradox?
- Ai mei, chiar daca au devenit nişte boieri, nu au uitat niciodată originile lor rurale. Eu ţin mult la ideea aceasta, că suntem un popor de ţărani şi nu trebuie să uităm această origine.
- Aţi vrut să plecaţi din PSD când a fost ales Mircea Geoană preşedinte, dar nu aţi făcut-o. Aţi plecat, totuşi, când a fost ales Victor Ponta.
- Am plecat în momentul în care nu a fost ales singurul om care îmi părea a fi adevăratul succesor al lui Ion Iliescu, este vorba de Adrian Năstase. Cu Năstase nu am fost prieten. Am devenit colaboratorul lui în Guvern ca om al lui Iliescu şi l-am descoperit pe parcurs. Cel mai inteligent, fermecător, cultivat om al stângii în momentul de faţă. Sigur, Ponta este un învăţăcel al lui Nastase, care sper eu ca va da roade. Dar Năstase rămâne în continuare omul care putea sa fie succesorul lui Ion Iliescu. Este un om de primă mână, care a fost atât de demonizat, poate uneori şi din vina sa.
- Mai există vreo şansă să vă întoarceţi în politica?
- Nu. Mi s-au propus chiar de curând nişte funcţii şi am declinat orice ofertă. Locul meu este în Academia Română. Am avut şi o mare deziluzie când am candidat la preşedinţia Academiei Române, neascultând sfaturile lui Iliescu, care mi-a spus "fii atent, Cotroceniul se va amesteca”. A fost singurul lucru pe care l-am dorit. Nu am vrut să fiu ministru, nu am vrut să fiu senator, as fi dorit să fiu preşedintele Academiei Române. N-a fost să fie.
"Candidatura lui Crin Antonescu este o ruşine pentru USL"
Răzvan Theodorescu este unul dintre cei care se opun ca USL să îl aibă în 2014 candidat pe liberalul Crin Antonescu. "Candidatura lui Crin Antonescu este o ruşine pentru USL. Din punctul meu de vedere, un singur om poate să fie candidatul acestei formaţiuni politice şi acela este Sorin Oprescu", spune Răzvan Theodorescu.
- Să schimbăm din nou registrul, să vorbim puţin despre presă, în special despre televiziune. Credeţi că ar trebui să aibă şi un rol educativ?
- Da, hotărât, o televiziune publică trebuie să aibă un rol educativ. Poporul japonez a fost educat după război de televiziunea publică la modul cel mai propriu. Ar trebui să aibă un rol educativ, cultural, ceea ce nu are. Nu are, pentru că, în competiţia cu televiziunile comerciale, a ales partea comercială, dar nici nu-i şade bine, şi nici nu-i aduce foarte mari venituri pentru că lumea tot la Pro TV sau Antena 1 se uită. Eu am fost în prima formaţie a CNA-ului, am fost într-un fel liderul celor care voiau cât mai multă privatizare. Am crezut în privatizarea audio-vizualului. Privatizarea s-a făcut în bune condiţiuni, cu posturi noi, Intactul sau Pro TV-ul, care aveau o anumită ţinută. Acea ţinută s-a pierdut. Mitocănizarea ţării s-a datorat televiziunilor, iar televiziunile s-au mitocănizat pentru că poporul român are gusturile pe care le are. E un cerc vicios şi nu se poate ieşi din el decât în momentul în care intervine educaţia. De fapt, şcoala este cea care a pierdut imens în această perioadă. Şcoala nu educă.
- Modelul de la catedră credeţi că are şanse în faţa modelului de la televizor?
- Nu, nu, câtuşi de puţin la nivelul învăţământului gimnazial. La nivelul învăţământului universitar, din păcate, noi am avut un exces de europenizare de care nu era nevoie. Am adoptat formula Bologna, e o catastrofă. Ea a fost criticată în Occident, noi am acceptat acest lucru pentru studenţii noştri. În genere, filosofia noastră de a da elevilor şi studenţilor cât mai mult timp liber este, dupa părerea mea, greşită. Sigur, studentul şi elevul au dreptul la timp liber, dar au o singură obligaţie: să înveţe. Nu mai are alt moment în viaţă pentru învăţat. Or, acuma lucrurile oarecum s-au schimbat. Ca dascal pot să vă spun chiar că am studenţi foarte buni, studenţi foarte informaţi cu ajutorul internetului, dar care nu fac sinapsele, nu fac legătura între date şi informaţii. Un lucru pe care noi îl aveam e că profesorii ne-au învăţat să gândim interdisciplinar, să gândim într-o vastă cultură, care nu mai există azi.
- Ma întorc puţin la televiziune. E un proiect la care dumneavoastră aţi ţinut, TVR Cultural...
- Am ţinut, am şi ajutat, însă am constatat, după ce am sprijinit această idee, că la români în genere nu prinde (nici la occidentali nu prinde foarte mult) o televiziune de nişă. Sigur în Anglia, Franţa sau Germania au un rating foarte mic, dar îl au. La noi, nici nici măcar atât nu avea... Opinia mea este acum că partea culturală trebuie să facă parte dintr-o televiziune generalistă, însa la ore acceptabile, nu cum se întâmpla chiar şi în vremea mea, cu emisiuni culturale puse foarte târziu. Cultura trebuzie diseminată inteligent, nu trebuie ghetto-izata, nu trebuie transformată într-un ghetto cultural, înţelegeţi? Dar şi eu am căzut în greşeala asta, cand am zis să fie o televiziune culturală. Mi-am dat apoi seama că am greşit.
Drumul dersăvârşirii profesionale
Academicianul Răzvan Theodorescu spune că a ştiut încă de mic faptul că va face istorie. Apoi, încet, încet, a descoperit că este atras şi de artă. "Am participat încă de mic la nişte cercetări arheologice ale unor arheologi din Iaşi. Am fost cu ei, am văzut cum se fac cercetările, am văzut descoperirile care se făceau şi, bineînţeles, am fost atras de istorie. De altminteri, eu am făcut secţia de Arheologie şi Istorie veche, iar după aceea mi-am dat licenţa şi doctoratul în domeniul Evului Mediu. Şi am decis să fac şi Istoria Artei. Când eram dat afară din Universitate, nu mai aveam nicio speranţă să fiu reprimit şi atunci mi-am împărţit timpul. Când nu eram pe şantier şi nu legam fiare, mergeam şi ascultam muzică, iar în weekenduri făceam călătorii pe la bisericile din Bucureşti şi am scris o monografie a bisericilor bucureştene, unde mi-am exersat aptitudinile de viitor istoric de artă. În momentul în care am terminat facultatea, am avut cinci propuneri ca să intru în cercetare şi am ales Institutul de Istorie a Artei", povesteşte Răzvan Theodorescu.
Relaţia cu politica - "Sunt o persoană foarte independentă"
Răzvan Theodorescu vorbeşte cu detaşare despre modul în care a înţeles că facă politică. "Eu sunt un om foarte independent. Am fost membru al PSD din convingere, eu fiind dintr-o familie liberală, şi din marea afecţiune pe care o am pentru Ion Iliescu. E mândria mea să fi colaborat cu Ion Iliescu, cu care am avut polemici fie în problema monarhiei, fie în probleme de geopolitică. Sigur, ele au fost polemici cordiale. În momentul în care nu a mai fost Ion Iliescu conducătorul acelui partid şi am intrat în conflict cu conducerea PSD, m-am retras, am plecat ca să-mi păstrez independenţa. Nu m-am dus în altă parte, sunt şi astăzi un om independent şi îi critic şi pe unii şi pe alţii atunci când nu îmi place ceva. Faptul că sunt un critic al preşedintelui Băsescu este bine cunoscut, dar dacă Băsescu se întâmplă să facă un lucru bun îl menţionez. Faptul că sunt un apropiat al USL nu mă împiedică să nu spun câte prostii a început să facă USL-ul", susţine Theodorescu.
Cine este Răzvan Theodorescu
* Emil Răzvan Theodorescu (născut pe 22 mai 1939, Bucureşti) este istoric al culturii şi istoric de artă, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, om politic şi senator în legislatura 2000-2004, ales pe listele Partidului Social Democrat. În legislatura 2000-2004 a fost ministrul Culturii, în guvernul condus de Adrian Năstase. A fost preşedinte al Radioteleviziunii Române imediat după Revoluţie, iar apoi a activat în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului.
* Este doctor în Ştiinţe Istorice din 1972. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 1955-1963 (cu întrerupere 1959-1961, din cauza exmatriculării din motive politice; în acest răstimp a fost muncitor necalificat).
Între 1963 şi 1987 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Din 1990 este profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti.
* Răzvan Theodorescu este membru al mai multor asociaţii profesionale: membru corespondent al Societăţii Arheologice din Atena (din 1990); Cavaler (din 1997) şi Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze; membru al Academiei de Ştiinţe din New York (din 1998); membru corespondent (din 1998) şi titular (din 2002) al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere, Mare Ofiţer al Ordinului Naţional pentru Merit (2000); Doctor Honoris Causa al universităţilor din Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Arad şi al Universităţii "Danubius" din Galaţi, instituţie cu care colaborează în continuare.
* Este cel mai vechi colaborator al emisiunii „Telenciclopedia”.
