Trecem pe lângă ei în fiecare zi. Dar nu îi vedem. Ne-am obişnuit cu prezenţa lor. Sunt oamenii străzii, copii, adolescenţi, maturi, bătrâni, persoane pe care soarta i-a uitat în stradă, sau care pur şi simplu au ales această modalitate de a trăi.
Unii sunt cerşetori de voie, alţii, împinşi de nevoie sau de vicii să ţină mâna întinsă. Îi întâlnim la semafoare, în spatele blocurilor, în jurul canalizărilor, în parcuri, în apropierea bisericilor, ori în parcarea supermarketurilor.
Noi, ceilalţi, scăpăm de responsabilitatea existenţei lor în stradă, lăsând câte un bănuţ în mâna întinsă. Întreţinem, astfel, acest cerc vicios al vieţii pe stradă.
"Viaţa liberă" îşi propune să abordeze toate aceste aspecte ale Galaţiului. Astăzi, vă invităm să aruncaţi o scurtă privire în lumea viselor artificiale ale „aurolacilor de la Mc Donald’s”…
Lumea lui Chibrit
Câţiva zeci de metri pătraţi, cât ţine intersecţia de la Mc’Donalds şi curtea Şcolii Nr.1, din apropiere. Atât mai cuprinde lumea lui Chibrit şi a pungii în care îşi picură prenadez de inhalat.
Teritoriul lui şi al celor 4-5 tineri care au crescut pe stradă. Se lipesc de maşinile oprite la semafor, ascund punga, dau să îţi şteargă parbrizul şi întind repede mâna. Criza nu le-a schimbat traiul în niciun fel.
Un bătrân de… 30 de ani
Cine-i ştie numele, îl strigă, de mai multe ori, apăsat, ca să fie sigur că e auzit: Chibriiiit ! Nu pentru că s-ar aprinde la harţă după ce inhalează prenadez şi mai dă pe gât şi câţiva litri de vin. Pur şi simplu ăsta e numele lui de familie.
„Am şi certificat de naştere, şi buletin”, simte nevoie să adauge, dacă i se pare că nu e crezut. Dacă nu-i ştii povestea, ai zice că, la cei 40-45 de ani pe care îi arată, e tatăl copiilor aciuaţi lângă linia de tramvai.
„Da’ de unde!”, râd copiii de el, „i-auzi, Chibrit, cică eşti tatăl nostru!” După ce se dezmeticeşte din aburii alcoolului şi ai prenadezului, râde şi Chibrit cu ei. Şi începe depănatul, cu sufletul uşor şi cu zâmbetul curat pe faţa neagră, nebărbierită.
„N-am decât 30 de ani. Mă lua mama la biserică mereu, dar acum vreo cinci ani m-am dus cu alţii, de prin Micro 20, care trăgeau bronz din pungă. Mama a plecat la ţară şi eu am rămas pe stradă. Da’ am un frate, doamnă, şi o soră. Iar acasă, la ţară, la Fârţăneşti, am de toate, şi CD-uri, din alea, de se ascultă”.
Stă jos, pe bordura unei consignaţii, înfofolit în continuare în geaca mare din fâş, murdară. Îşi dă puţin pe spate doar fesul gros de iarnă, ca să-i vedem mai bine albul ochilor, singurul din care răzbat cei doar 30 de ani pe care-i au.
„Am şi diplomă de meserie, am făcut 12 clase, am şi lucrat. Aş lucra şi acum, dar cine mă angajează dacă beau? Nu mă mai pot lăsa de pungă şi de băutură. Mă ajută cineva? Dumneavoastră aveţi ceva de muncă?”
Mezinul
La cei 13 ani, mezinul grupului, Sandu, are ceva din vagabondul Parisului, Gavroche. Un gram curiozitate - ne întreabă de unde suntem, ceva îndrăzneală - ne zice scurt că, dacă îi luăm ceva, să fie „napolitane de ciocolată de nouă mii”, niţică şiretenie, de a nu se lăsa pozat, dar şi un dram de cuminţenie ce vine dintr-un bun-simţ comun.
Îi lipseşte celebra şapcă. În schimb, se poate lăuda că cel mai mult a câştigat, odată, 50 de euro. I-a dat un român, care conducea o maşină străină.
„Da` şcoală ai?” „Mai mult urechile de el”, răspunde în locul lui un camarad de stradă, făcând haz că le are clăpăuge. Nu se supără nimeni. E ca între amici.
„Am patru clase, am făcut la Şcoala 17. Da’ nu îmi place şcoala, nu mă mai duc de atunci”, zice fără ezitare puştiul şi nu ştie dacă e rău ori ba să nu să te dai în vânt după ore. „Am învăţat de la ei să trag din pungă”.
Noi nu-l vedem decât trăgând din ţigară, mândru de tunsoarea lui după ultima modă. Da` nu se face el şofer de camion, şi-o să dea şi el, la rândul lui, un bănuţ, cerşetorilor? Cel puţin aşa visează.
Petrişor a fost premiant
Ca şi cum nu şi-ar fi deschis niciodată până acum cutia unde şi-a ascuns jucăriile din copilărie, Petrişor scormoneşte cu uimire amintirile din şcoală.
„Până în clasa a VII-a am luat premiul I. Am terminat şi clasa a VIII-a, dar nu m-am dus mai departe”. Ochii lui verzi-albaştri de tânăr de 20 de ani sclipesc a părere de rău.
Privirea i se agaţă de vorba noastră, că timpul nu e pierdut, că poate să mai facă şcoală. Promisiunea rămâne promisiune. Parcă tot nu-i vine să creadă. Şi doar i-a spus vânzătoarea de la consignaţie că nu e băiat prost şi că, pe deasupra, e şi frumos.
Aşa trece vremea
„Doamnă, noaptea nu ştiu unde se duc, nu-i mai văd. Da’ sunt băieţi buni, mă ajută cu marfa, dimineaţa. Şi ăsta micu’ mă ajută. Doar că trag din pungă, iar Chibrit mai şi bea. Dar tot paşnic rămâne. Eu îi tot întreb, ce simţiţi când inhalaţi. Nici ei nu ştiu să-mi răspundă”, povesteşte vânzătoarea de la consignaţia din staţia de tramvai.
Chibrit se laudă că i-a mai dus în lume pe ceilalţi, mai mici. Adică la fratele sau sora lui acasă, unde doarme şi el câteodată. Mezinul spune că doarme acasă, cu părinţii, la G4. „Da’ nu stau pe la bloc, nu am cu cine să mă joc".
Iar Petrişor şi fratele lui puţin mai mare şi ceva mai suspicios spun că stau tot la părinţi. Dimineaţa se întâlnesc toţi la cimitirul Cătuşa, dau o mână de ajutor celor de acolo şi primesc mese calde. De aici şi mâinile lor negricioase, pline de pământ.
Apoi îşi dau întâlnire „pe stradă”. Mai fumează, mai trag din pungă, joacă un fotbal pe terenul din curtea Şcolii 1. Chibrit se mai duce la blocul de nefamilişti din Micro 40 ca să mai facă o baie la duşul comun.
Vara se urcă toţi pe bac şi plonjează în Dunăre exact când ambarcaţiunea e la mijloc. Vinerea îi caută membrii de la Betesda, să le împartă mâncare sau haine. „Nu veniţi de la pocăiţi? Da’ nu decontaţi ce ne-aţi cumpărat, ca să luaţi banii înapoi?”, se miră Chibrit.
În total sunt vreo cinci-şase. Plus căţelulul Nero, care latră la Chibrit, de necaz că-l vede beat şi că nu se ţine pe picioare. Unul dintre ei s-a împotmolit în "Lumea lui Chibrit", după ce a venit din Timişoara, ca angajat al unei firme de construcţii.
Ceilalţi? Cel mai probabil, tot subiecte de roman. Parcă ieri erau copii. Tot copiii străzii. Acum cu greu îi poţi numi la fel, pentru că au crescut. Dar tot aşa le trece vremea. Sau viaţa.
Ca ei mai sunt
„În Ţiglina mai e un grup ca al nostru. Da’ noi nu le dăm voie să vină la noi. Fiecare cu teritoriul lui”, povestesc tinerii de lângă McDonald’s. Nu se poate să treceţi frecvent prin Ţiglina şi să nu-i vedeţi pe „oamenii străzii” din spatele restaurantului Bârlădeanu ori din apropierea Parcului de Copii şi a Agenţiei de Mediu. Asta chiar dacă nu sunt la fel de expuşi privirilor ca grupul lui Chibrit de la intersecţia din apropierea Sălii Sporturilor.
Foto 1: Deşi „stă pe stradă”, Petrişor se distinge prin hainele foarte îngrijite cu care se îmbracă
Foto 2: „Îmi spun să-mi iau pâine, dar eu tot prenadez cumpăr” - Chibrit
Foto 3: Petrişor, alături de mezinul grupului, cu punga de zi cu zi
