Anul 1989. Ne pregătim pentru facultatea de medicină. Media de admitere a fost 9,18. Dar am simţit ceva în neregulă. Nu s-a bucurat pentru victoria ei. Eu am umblat după manuale pe care le-a privit cu îngrijorare, după cartela la cantină. Avea un nod în gât, probabil gândindu-se cât are de învăţat şi dacă, nu cumva, va orbi de la atâta învăţătură.
Acasă făceam tot felul de pregătiri pentru acest succes, dar Oana era nefericită. Adaptarea în Bucureşti a fost grea. Săptămânal mergeam la ea, în Drumul Taberei. Nu dorea să stea într-o cameră cu mai multe fete, am mutat-o apoi cu o singură fată. Apoi a vrut la gazdă. Şi mi-am spus că de la gazdă va vrea acasă. Şi am avut dreptate.
Au prins-o evenimentele din `89. S-a speriat îngrozitor pentru tinerii împuşcaţi. Toate schimbările i-au zdruncinat principiile în care fusese crescută, dar şi pe care le-a condamnat pe deplin. În agenda ei am descoperit poezii şi eseuri în care condamna frigul, foametea, demolările din epoca ceauşistă şi în care vorbea despre dorinţa ei de libertate.
Libertatea a venit, dar cu ce preţ şi sacrificiu. Promoţia ei era complet debusolată. Fiecare îşi dorea să-şi urmeze cariera visată anterior. Oana îşi luase la Bucureşti culegerile de matematică şi rezolva probleme. Când am descoperit aceasta la o vizită am întrebat-o „Ce-i asta?”. Ea mi-a răspuns că nu mai vrea la medicină şi că vrea să dea admitere la Automatică.
Tatăl ei a încremenit. A fost o nebunie între ei doi, o criză de isterie. Am intervenit în favoarea Oanei.
Am chemat foştii ei profesori de matematică care ne-au îndemnat s-o lăsăm să studieze ce vrea.
Un filosof afirma „că fiecare om va fi un actor liber, auto-direcţionat, al dramei cosmice”. Spinoza spune că „deşi sunt constrânşi, copiii nu sunt sclavi”. Îmi amintesc şi despre ceea ce am citit despre filosoful John Mill care primise o educaţie riguroasă. În timp ce mintea sa fusese supradezvoltată, sensibilitatea sa se atrofiase. La şaptesprezece ani se simţea, într-o criză gravă, fără rost, cu voinţa paralizată, disperată. Îşi dorea moartea. Nu mai avea sentimente. Prin această paranteză mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat cu Oana. Avea momente de revoltă, de furie, de răceală. Oare matematica i-a secat simţămintele? Nu era decât o aparenţă. Sentimentele ei, sensibilitatea ei extremă se revărsau în poeziile şi eseurile ei. Trăia până la extaz muzica lui Beethoven, era cunoscătoare de muzică clasică, iubea pictura.