Jurnalul întunecării: Prizonieră în capcana propriei minţi (III)

Jurnalul întunecării: Prizonieră în capcana propriei minţi (III)
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Anul 1989. Ne pregătim pentru facultatea de medicină. Media de admitere a fost 9,18. Dar am simţit ceva în neregulă. Nu s-a bucurat pentru victoria ei. Eu am umblat după manuale pe care le-a privit cu îngrijorare, după cartela la cantină. Avea un nod în gât, probabil gândindu-se cât are de învăţat şi dacă, nu cumva, va orbi de la atâta învăţătură.

Acasă făceam tot felul de pregătiri pentru acest succes, dar Oana era nefericită. Adaptarea în Bucureşti a fost grea. Săptămânal mergeam la ea, în Drumul Taberei. Nu dorea să stea într-o cameră cu mai multe fete, am mutat-o apoi cu o singură fată. Apoi a vrut la gazdă. Şi mi-am spus că de la gazdă va vrea acasă. Şi am avut dreptate.

Au prins-o evenimentele din `89. S-a speriat îngrozitor pentru tinerii împuşcaţi. Toate schimbările i-au zdruncinat principiile în care fusese crescută, dar şi pe care le-a condamnat pe deplin. În agenda ei am descoperit poezii şi eseuri în care condamna frigul, foametea, demolările din epoca ceauşistă şi în care vorbea despre dorinţa ei de libertate.

Libertatea a venit, dar cu ce preţ şi sacrificiu. Promoţia ei era complet debusolată. Fiecare îşi dorea să-şi urmeze cariera visată anterior. Oana îşi luase la Bucureşti culegerile de matematică şi rezolva probleme. Când am descoperit aceasta la o vizită am întrebat-o „Ce-i asta?”. Ea mi-a răspuns că nu mai vrea la medicină şi că vrea să dea admitere la Automatică.

Tatăl ei a încremenit. A fost o nebunie între ei doi, o criză de isterie. Am intervenit în favoarea Oanei.

Am chemat foştii ei profesori de matematică care ne-au îndemnat s-o lăsăm să studieze ce vrea.

Un filosof afirma „că fiecare om va fi un actor liber, auto-direcţionat, al dramei cosmice”. Spinoza spune că „deşi sunt constrânşi, copiii nu sunt sclavi”. Îmi amintesc şi despre ceea ce am citit despre filosoful John Mill care primise o educaţie riguroasă. În timp ce mintea sa fusese supradezvoltată, sensibilitatea sa se atrofiase. La şaptesprezece ani se simţea, într-o criză gravă, fără rost, cu voinţa paralizată, disperată. Îşi dorea moartea. Nu mai avea sentimente. Prin această paranteză mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat cu Oana. Avea momente de revoltă, de furie, de răceală. Oare matematica i-a secat simţămintele? Nu era decât o aparenţă. Sentimentele ei, sensibilitatea ei extremă se revărsau în poeziile şi eseurile ei. Trăia până la extaz muzica lui Beethoven, era cunoscătoare de muzică clasică, iubea pictura.

Citit 3375 ori Ultima modificare Vineri, 09 August 2013 16:02

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.