Jurnalul întunecării/ "Icebergul" - Un eseu pentru oceanul din noi

Jurnalul întunecării/ "Icebergul" - Un eseu pentru oceanul din noi
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

După ce în ultimele zece săptămâni aţi putut citi povestea emoţionantă a Oanei, scrisă chiar de către mama ei, profesoara Bejan Aurelia, vă prezentăm acum un eseu tulburător scris de fată în perioada adolescenţei.

Icebergul

"Mi-e frig, mi-e frig şi mă întreb până când voi tremura, până când îmi voi auzi dinţii clănţănind. Nu cred că mă voi adapta în mai puţin de zece ani de frig permanent. Mâinile îmi sunt gheaţă şi abia pot să scriu. Mi le-aş ascunde, dar n-am unde, nici mănuşi nu am. Altădată, iernile îmi plăceau, în casă era cald şi bine, iar frigul rămânea numai afară. Acum, când caloriferele au ajuns un fel de obiecte de muzeu tehnic, găsiţi un remediu la viaţa asta infernală ca într-o epocă a glaciaţiei. Mă doare inima de frig şi tot stau la masa de scris, că aşa mi-a fost menit. Degetele mi-au îngheţat pe stilou, dar n-am încotro, eu învăţ pentru că aşa trebuie şi aşa îmi place. Cu ce-am greşit să-mi fie atât de frig? Cu ce-am greşit noi?

De fapt sunt un aisberg rătăcit pe nişte mări pline de vapoare. Sunt neted, alb, reflector, strălucitor, dar opac şi dur. Ambiţia mea e să ajung la celălalt pol ca şi cum a cunoaşte Polii pământului e totuna cu a cunoaşte polii cerului. Fac parte din categoria celor care au scufundat fără jenă un Titanic în drumul lor spre pierzanie, deşi topitul meu nu echivalează atâta fontă şi atâta sudoare. Dar fireşte sunt alb şi rece, ceea ce mă disculpă în faţa oamenilor şi a vapoarelor, trecând toată vina pe alţii. Totuşi în aceste ciocniri mă micşorez treptat, prin pierderi relative, dar numai în proprii mei ochi pentru că niciodată oamenii nu vor şti ce măreţ am fost la începuturi, atât de mare că ocupasem un Ocean îngheţat. Oamenii ar pierde timpul dacă ar controla dizolvarea tacită a icebergului în neant. Dar eu nu mi-l pierd socotind câte păsări staţionează pe mine zi de zi. Sunt multe şi variate, dar albatroşii mă interesează cel mai mult pentru că sunt mari, stângaci, şi zborul lor plouat în cer seamănă cu plutitul meu lent pe ocean. De aceea scufund îndeosebi vapoarele de pe care albatroşii sunt alungaţi şi mutrele nedumerite ale cadavrelor mă amuză şi mă scot din sărite atât cât poate un morman de oase să mişte un cristal perfect din perfecta reţea a cristalelor. Ce stupide animale sunt aceşti mateloţi care se îngrozesc când mă văd, înspăimântaţi de fapt de gândul putrefacţiei lor viitoare. Şi totuşi sunt una din puţinele distracţii pe care mi le pot oferi în lunga mea călătorie spre un pol, un punct în care converg liniile curbe şi spaţiile goale. Sunt mat şi alb şi nu mă grăbesc pentru că am timp destul pentru moarte de aceea sunt un post de observaţie foarte bun pentru tot ceea ce mişcă la suprafaţă şi în adâncuri.

Lumina se filtrează prin mine dând reverberaţii ciudate miilor de faţete care mă compun, aşa că văzut de la o distanţă relativ suficientă sunt un diamant enorm pe care nici-o femeie nu şi-l poate pune pe deget.

Cândva un scafandru a vrut să-mi măsoare grosimea sub apă, dar a renunţat pentru că gheaţa mea lucidă îi da fiori de moarte. Ar fi mai bine să ţină cont de Arhimede şi pe mine să mă lase în pace, între cer şi ocean, topindu-mă cu grijă în infinit".

Citit 2402 ori Ultima modificare Vineri, 04 Octombrie 2013 17:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.