Vă prezentăm un al doilea eseu al Oanei, fata a cărei poveste aţi putut-o citi pe parcursul a zece episoade săptămânale în ziarul "Viaţa liberă".
"Dreptul la viaţă nu poate fi vândut, nici anulat de dogme false. El există odată cu noi, pentru noi. Istoria este o dovadă, oamenii au luptat mereu pentru dreptul de a trăi. Acest drept sacru de care niciun şef nu se poate atinge cuprinde în esenţa lui setea de adevăr, de cunoaştere.
Eu rătăcesc într-un deşert şi setea mi-e mereu nepotolită, pretutindeni nu văd decât miraje… Întind mâna să pipăi şi „fata Morgana” dispare lăsându-mă pradă disperării de a nu şti încotro să caut. Încotro? Ce să cred despre civilizaţie când mi se împrăştie nisip în ochi? Pentru ce am luptat noi cu credinţă, pentru acest deşert presărat cu miraje? Unde sunt Marea, Oceanul? Unde s-au ascuns Ceilalţi? Vreau să comunic, să întreb unde e cea mai apropiată oază, dar o mână de fier mă sugrumă; eu n-am voie să spun, să gândesc. Caravana merge oarbă prin deşert şi eu trebuie să mă alătur ei! Dar conştiinţa mă apasă, strigă: „Mi-e sete!” Încotro merg ăştia? Mi s-a promis sublimul, şi iată cu ce mă aleg, mă deshidratez mereu, îmi pierd vlaga şi uit să mai sper, să mai cred că voi ajunge cândva în Ţara Oamenilor Liberi.
S.O.S. sunt de 2050 de ani pe Pământ şi după ce am sângerat atât nu-mi găsesc liniştea constructivă. Trebuie să sufăr văzând cum corbii mă ciupesc, Eu, Prometeu înlănţuit de un Destin care nu e al meu, Eu, Binecuvântată de Cer şi de Pământ, Eu, Ciocârlia? Cântam dimineţile cu soare ţâşnind spre azur ca o Coloană a Infinitului, cum de-am ajuns în acest deşert, mult prea mare pentru o fiinţă mică şi ambiţioasă ca mine. Masa Tăcerii şi-a pierdut minunatul ei sens, devenind trista parabolă a acestor vremuri în care nu pot cânta. Triste sunt caravanele din deşert pentru că nu şi-au găsit Călăuza, ultima se rătăcise de veacuri printre Dune. Poate că o vor găsi într-o bună zi, şi atunci Badea Cârţan se va reîntoarce să vadă Columna Daciei şi a Romei. Până atunci însă vom vorbi fără să ne auzim şi ne vom închipui că am fost ascultaţi. Eu, Ciocârlia, nu mai pot cânta şi în primul rând n-am pe ce să-mi scriu compoziţiile şi n-am cu ce să scriu. Naufragiată în deşert, vă trimit această scrisoare şi vă rog din suflet, nu uitaţi că exist, amintiţi-vă cântecul meu şi încercaţi să-l fredonaţi! Je Vous prie, ne m’oubliez pas! Je suis Ciocârlia! Please!
Nu mă uitaţi, CARAVANE!
Eu sunt pentru voi PATRIA!"
Bejan Oana Felicia
